(Ouro Preto, Brazilia, mai 2012)

De milenii, Alchimia a echivalat, pentru 99.9% din oameni, cu visul de a transforma materia bruta, comuna, in Aur. Ceilalti 0.1% au fost Alchimisti. Ei au vazut mai departe de materie. Progresul se datoreaza lor.

De-a lungul istoriei, Aurul a atras, a cotropit vise, a subjugat vointe, a distrus natiuni – pentru Aur, legiunile au trecut Dunarea si au spulberat cetele dacilor. Pentru Aur, o mana de spanioli a trecut oceanul, a infruntat jungla, si a distrus civilizatii. Aurul, Soarele condensat, a fost blestemul final al Aztecilor si Incasilor. Aurul e si acum avutia pamantului, si blestemul oamenilor care au nesansa sa se nasca pe acel pamant.

“Bogatia de sub noi e plaga noastra zilnica”, imi spunea Mwamena, regele tribului Sanga din Congo. Pentru toate mineralele care colcaie in maruntaiele din centrul Africii, oamenii mor de 60 de ani in razboaie civile, pentru cauze care nu sunt ale lor, in care singurul statut pe care l-au putut castiga vreodata a fost acela de Victima.
“Am construit o scoala pentru copiii nostri, caramida cu caramida, dar in fiecare an profesorii imi fug sa se faca mineri, sa se ingroape in noroaiele minelor si sa isi distruga sanatatea pentru cativa dolari in plus, pe care noi, din saracia noastra, nu ii putem da”. In satul Lukafu din Katanga scoala sta sa se darame si copiii se uita la tabla pe care nu mai scrie nimeni, pentru ca educatia nu e competitiva economic, in fata industriei miniere.

In singurul oras din lume care chiar se numeste El Dorado, in jungla din sudul Venezuelei, oamenii umbla beti si se impusca pe strada, dupa ce si-au desertat saculetele cu graunte galbene in talerele samsarilor. “Vestul Salbatic” e viu acolo, unde viata e mai ieftina decat ce ai in buzunare, unde tarani saraci, venezueleni, guyanezi si indios se aduna ca sa dea lovitura, unde o data ajuns incepi sa numeri in jos, lunile si zilele pe care le mai ai de trait, pentru ca daca scapi de glont nu scapi de bolile insidioase din selva, care te mananca de viu si te fac fantoma umblatoare. “Am plecat de acolo, din selva, dupa 3 ani”, imi spunea Jorje in Ciudad Bolivar. “Am fost norocos, pentru ca am plecat inainte sa putrezesc de tot, si am plecat bolnav, si la fel de sarac ca atunci cand m-am dus”.

“Hai sa vezi cum petrec minerii nostri”, mi-a spus Lambos, indian Pemon, in Santa Elena de Uiaren, in Venezuela, la sud de El Dorado. “Haide in barul nostru, bar de indieni, unde n-a calcat vreodata un Gringo”. Am baut cu ei, vazandu-i cum se prabusesc sub masa, unul cate unul, asa cum o fac in fiecare seara, furand o clipa de obnubilare, de vid si uitare dupa fiecare zi in care sapa in mocirla dupa pepite, pornind in fiecare dimineata la fel de saraci ca ieri. Si am plecat din bar, am plecat aproape fugind, cu o cohorta dupa mine, o cohorta de saraci deveniti violenti dupa ce aburii alcoolului le-au dat ideea ca Gringo are dinero, banii pe care ei ii viseaza in fiecare zi si pe care ei toti ii pierd pana rasare soarele a doua zi.

99.9% din omenire a visat sa obtina aur din nimic, si au obtinut nimic, cu pretul sanatatii si in final, al vietii. Doar o mana de oameni, de-a lungul timpului, a inteles ca athanorul alchimic transforma altceva. Ceva ce dainuie, dincolo de o viata efemera si dincolo de bucatile de minereu care se evapora ca si cand n-ar fi fost din mainile celor care il scot.

Am fost martor la aceasta Alchimie, singura care conteaza, singura cate trece proba timpului, singura care construieste in loc sa distruga, singura care aduna valoare si aduce bogatie pentru maine. Am vazut succesul alchimiei, in Ouro Preto, statul Minas Gerais, Brazilia.

Pe la sfarsitul secolului 17, cete de “bandeirantes paulistas”, aventurieri porniti in explorarea interiorului continentului, au dat de pepite, sub varful Itacolomi, deasupra vaii unde va fi fondat orasul Vila Rica de Ouro Preto. Vestea s-a dus ca fulgerul, si locul s-a umplut de prospectori.

In secolul 18 populatia Braziliei a crescut de 10 ori. Sute de mii de tarani portughezi saraci, si milioane de negri zmulsi de pe tarmurile Africii au trecut oceanul, manati de vise sau legati in lanturi, ca sa sape dupa Aur in Minas Gerais.

Nicaieri in lume nu iesea la lumina atata Aur ca acolo. Pe la 1750, jumatate din productia mondiala – peste 700 de tone de aur pe an, ieseau din maruntaiele pamantului din Minas Gerais. Orasele cresteau peste noapte, aurul transforma de la o zi la alta cersetorii in baroni, aurul inalta palate si biserici, decorate de cei mai mari mesteri. Ca mustele s-au adunat profitorii si interesele – orice se vindea pe aur, de la cuie si porumb, la trupuri si la suflete. Intre o liturghie si o cununie, preotii puneau peceti false pe lingouri si strecurau mai departe ceea ce ar fi trebuit sa fie “cincimea regala” (cota pe care si-o adjudeca statul). O haina costa un pumn de aur – o haina adusa tocmai din Anglia, pentru ca in 1785 Portugalia a decis, prin decret (“Alvara”- legea din 5 ianuarie), ca Brazilia nu are voie sa produca tesaturi. Stapanii au hotarat ca Brazilia trebuie sa fie doar producator de materie prima, si consumator de orice altceva. Rolul Braziliei era sa dea aur, nu progres. Aurul vedea doar in pasaj coastele Portugaliei, stapanul de drept, pentru a lua drumul Angliei, unde se fabricau armele si tesaturile folosite in colonii.

La inceputul epocii moderne, colosii coloniali care au scos mai mult aur decat orice alta tara – Spania si Portugalia, ajunsesera printre cele mai sarace tari ale Europei. Cu aurul lor, cu viitorul lor pus amanet prin tratate precum cel de la Methuen in 1703, Anglia a tasnit spre viitor, inovand si revolutionand industria manufacturiera.

Nicaieri, niciodata in istorie Aurul nu a adus bogatie pe termen lung celor care il aveau in pamant.

La Ouro Preto s-a continuat sa se scoata aur, dar bogatia pamantului se scurgea printre degetele minerilor, ca o vraja in care oricat de mult muncesti, tot mai mult saracesti.

Au trecut anii, si a venit 1980, cand Ouro Preto, splendid oras de aur al altor vremuri, a fost declarat parte al patrimoniului istoric si cultural al umanitatii – primul oras Brazilian intrat in UNESCO. Totul s-a schimbat atunci – orasul minier prin excelenta s-a metamorfozat intr-un centru turistic.

Agatat pe pantele dealurilor, dominat de splendide biserici legate intre ele de drumuri abrupte, Ouro Preto e o imagine perfect conservata a unor vremuri de demult, dar care se armonizeaza natural cu lumea moderna – palatele au devenit muzee, pensiuni mici s-au deschis in cladirile vechi din jurul pietei centrale, peste tot gasesti baruri si restaurante pentru toate gusturile, iar la sfarsit de saptamana si in varful sezonului turistic, concerte de toate felurile isi revarsa sunetele din diverse piatete.

M-am nimerit in Ouro Preto in cel mai slab moment turistic al anului, in mai, cand e racoare si ploile cad destul de des. Cu toate astea, strazile erau pline de turisti – foarte multi brazilieni, veniti sa isi descopere istoria, dar si straini, din toate colturile lumii. In fiecare seara concerte si petreceri porneau in Praca Tiradentes (piata centrala, numita astfel in memoria unui erou local, membru al miscarii revolutionare Inconfidencia Mineira de la sfarsitul secolului 18) sau la Igreja Matriz de Nostra Senhora da Conceição.

Centrul, superb restaurat, respira istorie. Strazile urca si coboara in pante atat de mari, ca uneori iti pare ca nu mergi, ci ca te cateri, mai mai sa te folosesti si de maini.

La capatul strazilor, te asteapta Bisericile, elegante, diafane, minimalist impodobite pe dinafara, ca niste misterioase creole in rochii albe. Dar inauntru, o data trecut de porti, te scufunzi in exhuberanta barocului brazilian, intr-un univers dens, in care se desprind din peretii acoperiti in lemn siluete prelungi de sfinti imbracati in caftane, heruvimi zburand in grupuri, Madone de toate marimile, si Christ-i cu haine adevarate, cu par si cu barba rase de vreun frizer de prin 1720. Toate aceste personaje te privesc, urmandu-te cu ochii lor pictati, intr-o lume in miscare, voluptoasa si sfanta totodata, alba si neagra in acelasi timp, in care nimic nu e in plus, nimic nu e prea mult, nici macar cele peste 200 de kilograme de foita de aur care acopera tot interiorul bisericii Nossa Senhora do Pilar, scaldandu-te intr-o lumina galbena, mandrie a ceea ce a fost Orasul de Aur.

 

Spiritul unui artist a ramas viu si il simti pe strazile din Ouro Preto, in biserici si in muzee. Se spune ca marele Aleijadinho, in ultimii sai ani de viata, la inceputul secolului 19, isi punea sclavii sa-i lege dalta si ciocanul de cioturile mainilor mancate de lepra. Si asa, pe jumatate descarnat, garbov si uscat, Antônio Francisco Lisboa, cel mai mare sculptor pe care l-a dat Brazilia, scotea minuni din piatra, decupa Sfinti, Rastigniri si Invieri, si impodobea orasele din Minas Gerais cu fantastice opere menite sa dainuie mult dupa ce aurul se va fi terminat. Alaturi de el, cel mai mare pictor al acelor vremi in Brazilia, Manoel da Costa Ataíde, decora tavanele bisericilor ca nimeni altul.

Castigul major al orasului, fosta capitala a regiunii aurifere, este dat de turism si activitatile conexe (muzee, spectacole, localuri, galerii de arta…). Minele de aur, care impanzeau tinutul, au devenit muzee – trei dintre ele sunt vizitabile: mina lui Chico Rei – un sclav negru care si-a rascumparat libertatea prin munca, devenind apoi el insusi proprietar de mina si de sclavi, mina Jije din secolul 18, si Minas da Pasagem, o mina mare, cu galerii subterane uriase, sapate mecanizat, care a fost exploatata pana spre mijlocul secolului 20. Se lauda a fi cea mai mare mina aurifera vizitabile din lume. Se intra in ea cu un vagonet tras de troliu, contine un lac subteran in care se organizeaza scufundari, si desi costa 12 Euro sa o vezi, este asaltata de turisti, mai ales de cei brazilieni, dornici sa isi descopere tara si istoria.

 

In Ouro Preto minereul de aur nu mai iese la suprafata. Dar orasul scoate Aur, il scoate in fiecare zi, fara a distruge nimic, fara a disloca muntii frumosi din jur, fara a acoperi vaile cu lacuri pline cu cianura. Oamenii sunt deschisi si veseli, fostii mineri au invatat sa se armonizeze in noua paradigma, lucrand si castigand ca si comunitate, de pe urma patrimoniului istoric si cultural, care atrage in fiecare an peste 500 de mii de turisti

Asta este noua Alchimie – cea pentru care primeaza Viitorul, cea care are viziune, care vede Aurul in oportunitatea neperisabila, si o cultiva in armonie cu istoria, cu natura, cu oamenii si cu cultura lor. Niciodata aurul din pamant nu va putea aduce bogatia pe care turismul o perpetueaza in timp, pentru toate generatiile care vor veni.

Alte orase braziliene au urmat exemplul vechii capitale a mineritului aurifer. Mariana, prima capitala a provinciei, e o mica bijuterie baroca, unde cand cobori din autobuz esti intampinat de ghizi angajati de primarie, care se ofera sa-ti dea toate informatiile, pe gratis. Diamantina, nascuta in mijlocul campurilor de pietre pretioase, a fost inclusa si ea in UNESCO, pentru “centrul urban si arhitectura perfect integrate in peisajul natural salbatic”. Mai la nord, in statul Bahia, orasul Lencois, mult timp centrul exploatarilor de diamante din Chapada Diamantina, traieste integral din turism, exploatand zona fermecatoare, cu munti, rauri, cascade si grote.

Prezentul pe care il traim e cea mai buna epoca pentru Alchimie. Evolutia tehnologica, accesul la informatie, lipsa razboaielor ne permit sa ne ocupam de cultivarea Aurului din noi insine, singurul care conteaza si care construieste pentru totdeauna, in armonie cu tot ce ne inconjoara.

Suntem noi, in minunata noastra tara, in stare sa fim Alchimisti, sa invatam din istorie, sa invatam din exemplele altora, sa pastram si sa cultivam ceea ce avem, pentru urmasii nostri ?

Warning: Array to string conversion in /home/xenofon/public_html/wp-content/plugins/simple-facebook-connect/sfc-share.php on line 86