(Camerun, decembrie 2011)

Nici un albino nu a urcat vreodata de buna voie acest munte. Si acum, multi ani dupa ce sacrificiile umane au incetat, albinosii se uita cu teama inspre salasul lui Epassa Moto, varful care scuipa foc si ingroapa satele in lava, daca nu e imbunat cu sacrificii.

Pe varful muntelui Camerun, “Mongo ma Ndemi”, in fiecare an, pe vremuri, era jertfit un om. Un albinos – era ofranda pe care locuitorii din jurul muntelui o aduceau zeului vulcan, Epassa Moto, ca sa-l linisteasca si sa nu erupa.

Albinismul apare destul de des in Africa neagra, cu o incidenta de 1 la 3000, mult mai mare decat in rasa caucaziana. Conditia lor deosebita i-a facut sa fie vazuti ca “magici”, purtatori de puteri supranaturale si materie prima pentru ritualuri. Chiar si acum, cand serviciile medicale, cele de asistenta sociala si cele politienesti sunt prezente in viata comunitatilor, oferind o sansa la o viata normala pentru ei, multi albinosi cad prada superstitiilor, fie ucisi la nastere de catre parintii care nu vor sa se complice cu o piaza rea, fie vanati si ciopartiti pentru a alimenta piata materialelor pentru vrajitorie.

Epassa Moto nu mai primeste jertfe umane, dar seful traditional al tribului Bakweri are datoria sa sacrifice in loc o capra. Seful, cu mana lui, ucidea animalul pe varf, dar pe masura ce a inbatranit, sacrificiul se facea tot mai jos, de-a lungul urcusului abrupt. Acum batranul sef abia mai poate umbla si jertfele au incetat de cativa ani. Vor fi reluate de fiul care il va urma la conducerea comunitatii ? Robinson, ghidul nostru, se indoieste. Rasuflarea fumeganda a lui Epassa Moto e supravegheata si masurata cu mijloace moderne, iar oamenii au devenit crestini si au uitat vechiul zeu.

Muntele Camerun atinge 4090 m in varful Fako – cel mai inalt din Africa de vest. Ultimele eruptii, din 1999 si 2000, au format rauri de lava care au ajuns aproape la Atlantic.

Pentru a ajunge pe varf poti urma cateva trasee, cel mai direct pornind din orasul Buea, asezat pe dealuri la o altitudine de circa 1000 de metri, fosta capitala coloniala (1901-1919) in timpul administratiei germane a Kamerun-ului.

La 6 dimineata aterizasem in Camerun si n-am mai pierdut timpul: primul obiectiv – varful Camerun ! Am trecut pe la Misiunea Catolica din Douala sa il intalnesc pe Istvan, care venise mai devreme, si am plecat in graba spre munte. Am pornit tarziu din Buea, pe la ora 12, alaturi de ghidul Robinson. N-am mai dat bani si pe porteri. Cat de greu poate fi sa-ti cari rucsacul, cu apa, mancare si cateva haine, pana la refugiu ?

In caldura amiezei africane, urcand prin pajistile defrisate de deasupra orasului, dupa noaptea punctata de schimbari de avioane si scurte atipiri, venind din iarna de acasa alb ca branza, ruscacul s-a dovedit a nu fi asa usor 🙂 Adaptarea la caldura umeda ia timp si supune corpul la un stres putermic. “O sa fie mai racoare in padure” – ne spune Robinson.

Depasind zonele cultivate folosite de cei din oras, intram in jungla, care urca pana la 1900 metri altitudine. Nici vorba de racoare. Dimpotriva, efectul de sauna e si mai accentuat. Copaci uriasi isi intind radacinile peste poteca punandu-ne piedici, lianele curg din canopee, ferigi arborescente verzi-brune flancheaza cararea si din cand in cand sarim repede din piatra in piatra peste cate o procesiune de furnici care acopera poteca pe cativa metri.

 

La 1800 de metri trecem de primul refugiu si ultimul loc unde vom mai gasi apa pe traseu.

Padurea lasa loc ierburilor pe masura ce luam altitudine. Iarba, de obicei inalta, a fost aprinsa de localnici acum cateva zile. Urcam prin cenusa ei, uneori fumeganda. Spre seara, fumul focurilor care inca mai ard in vai se amesteca cu ceata, invaluindu-ne in nori pufosi. Robinson ne spune ca focul a fost pus pentru a curata traseul, pentru cursa anuala, Race of Hope , care va avea loc in februarie. O cursa dura, din Buea pana pe varf si inapoi, o diferenta de altitudine de circa 3000 de metri, prin straturi foarte diferite de sol, vegetarie si temperatura – o cursa pe care “baietii din Bamenda”, cei mai buni atleti ai Camerunului, o pot face in sub 5 ore. Premiile pentru castigatori sunt substantiale: 3 milioane de franci CFA inseamna in Camerun castigul unui salariat mediu pe 8 ani !

Pentru noi, urcusul dureaza ceva mai mult 🙂 Seara se lasa repede cand esti aproape de Ecuator. La 6 e deja noapte. Asteptam dimineata in refugiu, o constructie din tabla cu priciuri si … hoarde de soareci. Cum ne-au simtit, infometati probabil de cand au trecut ultimii turisti pe-aici, au si inceput sa iasa din gauri si sa misune pe jos, facand slalom rapid printre pietrele vulcanice pe care e construit refugiul. Noi, pe priciuri, nu suntem deloc feriti. Cum stingem lumina frontalelor, micii hrapareti urca imediat, trecand peste trupurile noastre, incercand sa se furiseze in rucsaci, in cautare de mancare, resturi, firmituri, orice. Am agatat mancarea cum am putut, de grinzi, si am incercat sa inchidem bine rucsacii, dar nu a fost destul. Cand se facea bezna, ca la semnal, urcau pe priciuri si ii simteai langa tine, pe tine, in ruscac.

Nu poti face prea multe intr-un refugiu cele 12 ore cat tine noapte africana. Prin urmare invazia soarecilor a avut o parte buna – ne-a dat de lucru. Ne-am transformat in vanatori, tintasi, inarmati fiecare cu cate un set de pietre zgrunturoase, aprindeam lumina brusc si ne napusteam asupra micilor lighioane. N-au fost multe victime pentru ca intre viteza lor uluitoare si calitatile noastre de aruncatori de pietre, ei aveau un atu. Au fost si victime, si se pare ca hotararea noastra pana la urma i-a descurajat suficient ca sa putem totusi dormi.

Am pornit spre varf inainte de zori, la lumina frontalelor. Urcusul e sustinut, solicitant din cauza rocii vulcanice taioase si pe alocuri friabile. Urcam in continuare cu ruscacul in spate – Robinson, ghidul, insista sa nu lasam nimic nesupravegheat in refugiu.

Pe la 3000 de metri, pe un platou invaluit in ceturi , intalnim din nou copaci – arbori contorsionati, acoperiti de licheni lungi, adaptati vitregiilor inaltimilor.

Intalnim pe traseu grote formate de curgerea lavei.

 

Pe ultima portiune panta devine mai domoala, urcand prin nisipul negru format din eruptiile recente, cu iarba pipernicita si fumarole prin care vulcanul respira, aratand ca inca in adancuri zeul Epassa Moto e viu si ca e gata sa izbucneasca din nou.

Sezonul secetos, in care ne aflam la mijlocul lui Decembrie, face ca atmosfera sa nu fie clara, in special din cauza prafului adus de Harmattan , vantul care bate dinspre Sahara. Campul vizual e redus, afectand privelistea. Oceanul e foarte aproape, dar de pe varf abia il intrezarim. Nu am reusit sa facem nici o poza cu muntele privit de jos, nu am vazut niciodata conul vulcanic profilat pe cer, ci doar o umbra prin praf.

Coborarea a fost lunga si solicitanta, pe pantele abrupte, pe pietrele vulcanice care iti fug de sub picioare si prin movilele acoperite de cenusa din zona de iarba arsa. Am ajuns seara in Buea, dupa o zi si jumatate de la plecare.

A doua zi am pornit mai departe, pentru a descoperi alte locuri, lasandu-l pe Epassa Moto sa vegheze oceanul si sa se mire cum se schimba lumea, cum jertfele de sange de demult sunt inlocuite de procesiunea turistilor cu rucsaci in spate sau de goana atletilor in Cursa Sperantei.

Warning: Array to string conversion in /home/xenofon/public_html/wp-content/plugins/simple-facebook-connect/sfc-share.php on line 86