(Djenne, Mali, 31 decembrie 2008)
Ma plimbam cu aparatul foto la gat prin cartierul vechi din Djenne. Orasul de pe raul Bani e de multe secole un esential nod comercial, unde se intalneau negustorii veniti din toata Africa de vest, de la Maroc pana la delta Nigerului. Multi negustori marocani s-au stabilit aici, intemeindu-si familii si construind un cartier in care se impletesc influentele motivelor andaluze cu cele sudanic-saheliene. Orasul este un important centru al invatamantului islamic din Mali si e renumit pentru asta in tot bazinul Nigerului. Sunt 54 de scoli coranice functionale in prezent in Djenne. Baietii sunt trimisi de mici sa invete coranul pe de rost si sa scrie surele dupa dictare, apoi din memorie, pe table speciale de lemn, cu cerneala solubila, care se spala dupa ce a fost asternuta, pentru ca tabla sa poata fie scrisa din nou.
Exemplu de mix arhitectural la o „casa marocana” :
Si o scoala coranica – elevii cu tablele lor proaspat scrise (fetita nu e eleva, ea e doar in vizita 🙂 )
Ma plimbam pe o ulicioara cand mi se striga din stanga:
-Monsieuur ! Donnez moi un cadeau !
Un grup de baieti, cam intre 7 si 10 ani, statea jos pe pamantul ulitei, sprijiniti de zidul de lut, cu carti in mana. Era un grup de studiu de la una din scolile coranice si baietii citeau cartea sfanta. As fi putut sa trec mai departe ignorandu-i dar nu ma grabeam si aveam chef de vorba.
-De ce sa-ti dau ?
-Pentru ca esti bogat ! vine raspunsul baiatului care m-a strigat prima data
-Nu e adevarat, nu sunt bogat, sunt doar un turist. Am putini bani.
-Ba esti bogat ! Uita-te la tine: hainele tale arata bine (eram totusi jegos dupa standardul nostru, dupa 3 saptamani de calatorie prin Africa), ai ceas la mana, ai un aparat de fotografiat la gat. Uita-te la mine: am hainele pline de gauri, stau in praf, am o singura carte, Coranul, si ala jerpelit. Tu ai avut bani sa vii din tara ta pana aici si sa te intorci acasa. Si sigur nu a trebuit sa vii, tu ai ales sa cheltui banii. Eu nu am bani nici cat sa ma duc pana in orasul vecin, chiar daca as fi nevoit. Esti bogat ! Trebuie sa imi dai un cadou, pentru ca eu sunt sarac !
Nu i-am dat un cadou, dar i-am dat dreptate. Sunt bogat si nu o pot ascunde. Am multe lucruri pe care ei nu le vor avea vreodata. Fac cu banii mei lucruri care pentru ei sunt lipsite de sens – sa vin din tara mea pana in tara lor, chiar daca nu trebuie.
DONNEZ MOI ! Asta aud mereu, in fiecare zi, de sute de ori. De la tineri si batrani, dar mai ales de la copii, hoarde de copii care se agata de mine si-mi spun poezia: Donnez moi – D’argent ! Mille francs ! Un cadeau ! Un stylo ! Quelque-chose !
Asta rezuma o atitudine care se propaga de la indivizi pana la guverne in multe parti din Africa – mana intinsa catre bogatii albi care au de toate si au obligatia sa le dea. O atitudine pe de o parte servila, de milog, pe de alta insa agresiva, convinsa de justetea pretentiei.
Am intalnit in multe parti acest tip de milogeala a copiilor si m-a durut intotdeauna. Nu i-am dat curs niciodata, pentru ca o data ce ii dai unuia o bomboana vor sari 20 pe tine, dar si cel care a primit bomboana va mai cere, de la tine imediat si apoi de la toti ceilalti calatori, pentru ca stie deja ca ai si ca esti dispus sa dai, i-ai aratat asta.
Cea mai marcanta dintre experientele de felul asta mi s-a intamplat in Turcia, prin 2003, cand urcam dealul ce duce la citadela din Izmir. Vreo 3 copii care nu demult au invatat sa umble, pe la vreo 2-3 ani, m-au vazut trecand si au inceput toti deodata sa recite peltic, monoton si cu privirea pierduta, fara ca macar sa intinda mana ” money… money…. money… money….”
I-am iertat pe bietii copii dar nu pot sa-i iert pe cei care i-au invatat.
Warning: Array to string conversion in /home/xenofon/public_html/wp-content/plugins/simple-facebook-connect/sfc-share.php on line 86