(DR Congo, Decembrie 2009)
Said mai cere un rand de Simba. Astea sunt din partea lui. Noi am dat masa. Baiatul care ne aduce berile danseaza in drum spre masa, in ritmul unei melodii la moda care vine din televizorul alimentat de la generator. Nu e singurul care danseaza. La o masa vecina, un altul s-a ridicat, dansand, si tovarasii lui ii tin isonul. In jurul nostru ritmul freamata in fiecare. Unul il bate cu piciorul pe pardoseala de ciment, altul cu degetele pe gatul sticlei. O fac si eu. Contagios. In usa bucatariei, un copil care abia a invatat sa umble, care a venit de-a busilea sa se uite cu ochii mari la muzungu – omul alb, a prins si el ritmul si a inceput sa danseze, razand spre noi, dand din picioare si fluturand mainile. Aici dansul se mosteneste genetic. Congolezii ies dansand din pantecele mamelor. Inima lor bate in ritm de tam-tam. Sau tam-tamul a invatat sa imite ritmul inimii congolezilor. Oricat de sarac, lovit de soarta, izolat ar fi, congolezul abia asteapta sa danseze si sa-ti transmita si tie caldura inimii lui pe care atatea vitregii au incercat, fara succes, sa o inabuse.
Berile Simba, la sticle lungi, de 72 cl, emblema Katangai, au facut un drum lung pana aici, tocmai de la Lubumbashi. Au mers intai spre sud, in Zambia, apoi pe la Pweto au intrat inapoi in Congo, au mers intr-un camion vechi, supraincarcat, cu o folie intinsa pe jumatatea de parbriz care lipseste, au ajuns pana la Moba, ultima localitate in care ajunge un drum practicabil, apoi au fost urcate pe vapor si au mai mers o noapte pe apa.
Berile sunt puse pe masa noastra nedesfacute. Le facem loc in multimea de farfurii care acopera masa pentru patru persoane. Fiecare avem farfuria noastra cu fufu, o galusca imensa din faina de manioc, pe care o rupem si o framantam cu mana dreapta, apoi modelam o inbucatura pe varfurile degetelor si o trecem prin farfuriile comune, cu legume: sombe – frunzele de manioc fierte, lenga-lenga, amarant, citronella, peste Tilapia prajit, carne de vita in sos, asezonate cu pili-pili dupa gustul fiecaruia – un amestec pe baza de chili, care iti pune gura pe jar. $2 de persoana, pentru tot chiolhanul. Chenilles, omizile prajite, sunt delicioase, dar nu se gasesc peste tot.
Aici, fiecare isi deschide singur berea. Cu dintii. Dintii superbi, stralucitori ai africanilor sunt perfect adaptati sa deschida sticlele dintr-o miscare si sa sfasaie invelisul lemnos al trestiei de zahar, gustarea lor preferata. Chiar si batranii isi pastreaza o dantura perfecta, desi nu si-o ingrijesc cu paste de dinti, periaje, detartrari. Noi, bazungu, albii, ne-am fi lasat dintii pe masa daca incercam ce fac ei, asa ca l-am lasat pe Pascal sa ne ajute cu deschisul sticlelor.
Kitenge, un urias masiv si blajin la vreo 40 de ani, se plimba printre mese, saluta pe toata lumea, schimba cate o vorba. Restaurantul, o adunatura de mese de plastic pitite intr-o curte mica interioara, se numeste Maman Kitenge, pentru ca maman, batrana patroana, e si bucatareasa sefa, si Kitenge e fiul ei iubit. De fiecare data cand venim aici ne facem drum la plecare pe la bucatarie, sa o vedem pe maman curatand usturoiul sau taind frunzele de manioc, sa ii multumim pentru masa delicioasa si sa o asiguram ca venim si maine. Ne place sa vedem fata batranei luminata de zambet. Maman a vazut vremuri mult mai grele aici, dar si in razboi oamenii aveau nevoie sa manance…
Restaurantul Maman Kitenge ne-a fost popas in fiecare zi cat am stat in Kalemie, pe malul lacului Tanganyika. Cand am aflat ca trebuie sa asteptam 4 zile pana cand vine vaporul spre Uvira, ne-am crezut prizonierii unui oras izolat, distrus, plin de mizerie, saracie si probleme. Urma sa descoperim altceva…
***********************
Am ajuns aici cu avionul, de la Lubumbashi, cu un zbor ITAB, singura companie congoleza care face ruta.
De pe tarmacul incins al aeroportului vedeam jeepul MONUC-ului, unitatile UN de mentinere a pacii din estul RD Congo, si mai vedeam o cladire care sta sa se darame, pe vremuri vopsita in alb, acum plina de gauri, pe frontonul careia se intinde inscriptia spalacita, in albastru: “Aeroport Albertville”. 50 de ani de ploi au spalat acest zid, de cand orasul nu se mai numeste Albertville, ci Kalemie. L-au punctat si gloantele diverselor insurgente, a bandelor mai mult sau mai putin regulate care s-au perindat de-a lungul timpului, de cand belgienii au plecat si au lasat Perla Tanganyikai in mana sortii.
In aceasta cladire functioneaza Imigratia, reprezentantii sarguinciosi ai Directiei (DGM), asezati la masute scorojite, din lemn, intr-o camera fara usi si ferestre, sub o treime de acoperis din tabla ruginita, care sta sa cada peste noi, pentru ca celelalte doua treimi lipsesc cu desavarsire si prin “tavan” vedem, fara oprelisti, un cer de un albastru perfect.
Directia e o treaba foarte serioasa. Oamenii ei sunt peste tot, ei vegheaza deplasarea oamenilor de colo-colo prin tara, si cu atat mai mult a strainilor, ciudatenii foarte rare aici, care sigur cauta ceva necurat (diamante, minerale ?) si in mod cert au bani la ei. Pe cand functionarii sunt platiti de mizerie si cu 3 luni intarziere, asta daca au noroc. Am fost invitati sa luam loc pe niste scaunele subrede. Prefer sa stau in picioare. Ma pregatesc de ce urmeaza, si a sta jos inseamna a slabi garda. “Care e Ordinul vostru de Misiune ?” ne intreaba functionarul din spatele unui enorm registru, privind la noi cu ochi sfredelitori. Ordinul de Misiune, legitimarea prezentei tale in tara, in orice oras. Cine esti, ce cauti, ce profesie ai, cine te-a trimis, cine te sprijina, cat stai, unde stai, unde te duci de aici, ce faci acolo…. Pentru a explica toate astea iti trebuie bani sau un Ordin de Misiune, o hartie oficiala de la autoritatile nationale sau provinciale. N-avem, dar nu putem recunoaste asta. Ar insemna ca suntem la cheremul lor, ne-ar retine pasapoartele si ar trebui sa negociem sa ni le luam inapoi. Incepe distractia – va prinde povestea ?
– Monsieur, noi, astia doi bazungu, suntem in misiune aici, suntem in relatie cu Oficiul National de Turism, cu insarcinare chiar de la directorul pe toata Katanga – am cartea lui de vizita aici, in mana, o vezi ? (chiar o aveam) Misiunea noastra este sa cercetam potentialul turistic al provinciei, pentru a promova turismul in Katanga. Ne asteptam sa primim cooperarea autoritatilor locale si vom raporta orice act care ne impiedica misiunea.
Omul a inteles, a completat cu grija actele noastre in registru, ne-a urat bun venit in Kalemie si, la cererea mea, ne-a gasit transport pe gratis pana in centrul orasului, la vreo 10 km de aeroport. Cine a zis ca oficialii iti fac probleme in Congo ?
*******************************
Pe vremuri Albertville era cel mai rasarit oras din estul Congo-ului. Era poarta de intrare in tara pentru cei care urmau sa ajunga pe uscat la Elisabethville (actualul Lubumbashi) si mai departe, la Leopoldville (actuala Kinshasa). Avea hoteluri cochete, vile frumoase, un port prosper si o gara de unde plecau regulat trenurile spre Kabalo si mai departe, spre Jadotville (actualul Likasi), pana in capitala Katangai.
Cei care ajungeau aici veneau din Tanzania, trecand lacul de la Kigoma / Ujiji. Pe aceeasi ruta a ajuns si Henry Morton Stanley, primul alb care a parcurs fluviul Congo pana la varsare. La cativa ani dupa ce l-a regasit pe Livingstone, Stanley s-a intors ca sa puna imensa intindere salbatica in mainile coroanei belgiene. A pornit de-a lungul raului Lukuga, care iese din Tanganyika aici la Kalemie si se indreapta spre vest, spre Lualaba. Inaintea lui au ajuns negustorii de sclavi swahili, negri arabizati, care au pus bazele primelor localitati moderne, aici la viitorul Albertville si mai spre vest, pana la cursul superior al fluviului Congo, la actualul Kindu.
Dupa vremurile de glorie din timpul stapanirii belgiene, Kalemie a fost teatrul luptelor din razboaiele civile incepand cu anii 60. Nu departe de oras isi avea baza Che Guevara, in perioada aventurii sale congoleze, finalizata cu atacul dezastruos asupra hidrocentralei de la Bendera, la 150 km nord.Atunci, Che a decis ca nu se poate face organizare si revolutie cu congolezii si i-a lasat balta sa se omoare intre ei, timp de inca 50 de ani.
Informatiile despre Kalemie sunt foarte rare. Pe internet nu am gasit nimic substantial. Singura descriere recenta a orasului am gasit-o scrisa de Tim Butcher, in “Blood River”, o carte care a facut inca si mai mult rau imaginii Congo-ului in occident. Sunt foarte suparat pe Butcher, care in aproape 350 de pagini a descris o imagine de cosmar a acestei tari, un iad fara scapare, chintesenta a dezastrului, simbol al marasmului, exemplu ca “istoria poate face pasi inapoi”. Cu ideea asta a plecat omul de acasa si a facut tot posibilul sa si-o intareasca acolo si sa si-o exacerbeze in scris, ulterior. Inainte de a pleca, toti calatorii cu care vorbeam pe forumuri imi spuneau: “NU te duce acolo ! Tara aia e un dezastru, citeste-l pe Butcher si ai sa vezi, e prea riscant…” etc. N-am crezut. Bine am facut. Strict faptic, Butcher a descris Kalemie corect, dar si-a pus un filtru cenusiu si pesimist peste lentila.
Kalemie este un oras mare. Cati locuitori are ? Nimeni nu ti-ar putea spune exact, nici macar aproximativ. In anii 80 avea in jur de 75 de mii, in 94 unele surse dau estimare de 101 mii, Britannica sustine insa 92 mii in 2004, pe cand in alte parti se vehiculeaza cifra 146. Ghidul Bradt ramane evaziv, insa da “un sfert de milion” ca populatie. Nici localnicii nu pot spune ceva precis, dar din cunostintele lor, au fost in jur de 100 de mii de persoane cu drept de vot la ultimele alegeri prezidentiale, ceea ce poate duce populatia reala la cel putin dublu, considerand numarul mare de copii pe care ii au de obicei congolezii.
Desi a fost devastat de razboaiele recente, mai ales de invazia rwandezilor din 1996, Kalemie a crescut ca aglomerare urbana. Tocmai razboaiele constituie, probabil, un factor, pentru ca in conditiile in care zona rurala era periodic devastata de bandele inarmate din diverse tabere orasul oferea un oarecare adapost.
E greu de ajuns in Kalemie si e greu de iesit de aici. Pe uscat drumurile nu mai sunt practicabile si sunt bantuite inca de bande inarmate. In sud, de-a lungul malului lacului, pana la Moba, exista un drum de pamant, pe care in sezonul uscat camioanele se incumeta sa il incerce. De acolo, se poate ajunge la Lubumbashi, dupa un detur lung prin Zambia. Spre vest, soseaua construita de belgieni a fost complet inghitita de padure. La fel si linia ferata. Din 2004 incoace, s-au facut unele lucrari pentru a reda in folosinta calea feroviara, s-au construit cateva poduri distruse in deceniile anterioare de razboi, s-au degajat sinele din jungla care le acoperise, dar, desi oficial se zice ca trenurile pot circula intre Kabalo, pe Lualaba, si Kalemie, nu am gasit informatii in plus si in mod cert nimeni nu asteapta trenul.
Spre nord, spre Uvira, a existat un drum, dar nu mai e practicabil.Sunt multe treceri peste rauri, iar podurile vechi au fost distruse in razboi. In plus, conditiile de securitate nu sunt cele mai bune. Zone intinse scapa inca de sub controlul armatei congoleze. Din anul asta, 2010, incepe realizarea unui proiect, pentru a construi o sosea de-a lungul malului lacului. Se preconizeaza sa fie dat in folosinta in 2012.
Deocamdata singurele legaturi de incredere sunt cele aeriene (insa ruta Lubumbashi-Kalemie-Bukavu-Goma e deservita de o singura companie congoleza, datorita cererii reduse), si cele navale, cu vapoare care circula cel putin saptamanal pe ruta Moba-Kalemie-Uvira.
Totusi, sunt semne clare ca in cativa ani drumurile se vor inbunatati si foarte probabil linia ferata va deveni operationala, ceea ce va duce la sfarsitul izolarii orasului si, ca urmare, la o transformare spectaculoasa.
(povestea continua in episodul 2 , deocamdata va las cu cateva poze, facute de pe dealul de deasupra bisericii, pentru ca in centru erau prea multi ochi si prea multe uniforme ca sa putem folosi camerele foto)
**************
Vedere spre nord
Vedere inspre sud, cu cladirile misiunii catolice in plan apropiat, si portul, in cel departat:
Warning: Array to string conversion in /home/xenofon/public_html/wp-content/plugins/simple-facebook-connect/sfc-share.php on line 86
Daniel,
Imi plac fantastic de mult relatarile tale (atat pentru faptul ca deschid oglinda spre o lume despre care stiu mai nimic, cat si pentru modul detasat si echilibrat in care relatezi povestirile), si ma bucur ca gasesti energia sa postezi in continuare.
Vad ca sti sa te descurci cu autoritatile (ar trebui sa mai invat si eu cate ceva), si ai cunostinte economice bine conturate.
Daca ai timp de lectura, ti-as sugera o carte ce explica persistenta sub-dezvoltarii economice in Africa – „The Bottom Billion”. Lucrarea e scrisa de un tip ce s-a nascut in Africa, si si-a petrecut cariera scriind despre si lucrand in Africa.
Patru din ideile esentiale ale cartii sunt:
1. Multe tari sub-dezvoltate au granite artificiale, lasate de cele mai multe ori in urma de un fost imperiu. Unde majoritatea statelor dezvoltate au avut timp sa se dezvolte organic (in jurul unei populatii omogene), multe state sub-dezvoltate au granite ce taie de-a curmezisul unor triburi unitare, si aduna in interiorul lor populatii heterogene (de ex. Hutu si Tutsi in Rwanda; crestini si musulmani in Nigeria; Georgieni si Oseti in Georgia). Daca la acest mix se adauga saracia si lipsa de oportunitati, conflictele interne devin un mod de refulare al proprilor neajunsuri, si un mod de a cauta siguranta in mijlocul unui grup omogen (al celor care te reprezinta). Conflictele interne nu sunt apanajul unor anumite culturi, ci manifestari individuale provocate de mediul in care crestem. Din pacate, prezenta conflictelor interne reprezinta o bariera serioasa in fata dezvoltarii – nu numai ca aceste tari vor fi evitate de potentiali investitori, dar si turistii si calatorii ocazionali vor evita experiente noi in locuri „periculoase”. Carti ca cel scrise de Tim Butcher ajuta la propagarea unor stereotipuri negative (si noi ca romani n-am avut-o usor din punctul acesta de vedere), si e nevoie de oameni cu mintea deschisa pentru a rupe aceste stereotipuri. Din pacate, genul acesta de oameni sunt destul de rari.
2. Blestemul resurselor (numit si „Boala Olandeza”) loveste toate tarile care nu au o baza economica diversificata si dinamica. In linii mari, a avea resurse (chiar daca exploatarea si prelucrarea acestor resurse ramane in mainile statului, nu al unor companii externe) e echivalent cu a genera venituri „nemuncite”. Mai mult, exportul de resurse (mai ales de resurse neprelucrate), previne formarea unei baze industriale endogene, pentru ca face exporturile relativ mai scumpe. Exportul de petrol, de exemplu, aduce valuta, iar aceasta valuta trebuie convertita in moneda locala, pentru a intra in circuitul economic. Problema e ca orice conversie valutara pe piata locala creste valoare monedei nationale, deoarece cererea pentru moneda creste. O valuta nationala apreciata descurajeaza exporturile, ceea ce descurajeaza dezvoltarea unor industrii endogene ce ar putea profita de piete externe mari. De asemenea, veniturile generate din exporturile de resurse, sunt de multe ori folosite de guvernele acestor state pentru a sprijini un aparat birocratic supra-dimensionat. In linii mari, statul creaza slujbe pentru a pastra populatia docila si „multumita”.
3. Tarile sarace fara acces la mare/ocean si la piete mari, au probleme serioase in a-si dezvolta comertul extern si o baza economica sanatoasa. Gandeste-te numai la Rwanda, care pentru a exporta un bun trebuie sa se bazeze: pe o infrastructura nationala subrezita; pe un aparat birocratic corupt (de ex. politisti care pot cere mita la puncte de control); pe bunavointa tarilor vecine, prin care trebuie sa treaca bunurile produse, pentru a ajunge la mare/ocean; pe bunavointa tuturor institutilor mai mult sau mai putin corupte din tarile ce trebuie tranzitate; pe infrastructura mai mult sau mai putin subrezita a tarilor tranzitate. Si, chiar daca ai norocul sa fi la mare/ocean, distanta pana la pietele dezvoltate (America, Europa de Vest, Japonia) e foarte mare, si mijloacele de transport (de ex. o flota navala) putine si scumpe.
4. Tarile mici si departate de piete mari, au si ele problemele lor. Cu cat este mai mica o tara (aviz amatorilor secesionisti din jurul globului), cu atat este mai dependenta de ajutorul unor vecini mai bogati. Aceste tari de multe ori nu au acces la apa (Singapore), la curent (Moldova), sau la un sistem de management al deseurilor (Montenegro).
… no, hai ca m-am cam luat cu vorba 🙂
Spor la munca in continuare. O sa astept cu nerabdare si celelalte povesti.
Marcel, ma bucur foarte mult ca te-ai luat cu vorba aici.
Ma voi pune si eu pe citit, pt ca e important sa ai experientele, dar trebuie sa ai toate parghiile ca sa le judeci. Asta inseamna si lecturile. Oricum, desi valoroase in sine, dupa parerea mea, cu lecturile, fara studiul direct in teren, nu poti ajunge foarte departe.
In esenta cele 4 puncte se apropie de truism, ele sunt bune ca baza a discutiei, totusi cred ca e bine sa ne ferim de simplificari. Luati ca atare, factorii enuntati nu duc implicit si inexorabil la marasm, dar problemele se adancesc din cauza incapacitatii de a-i contracara, si mai ales din reaua vointa, interna si externa.
Eu citesc acum „Dead Aid”, al unei zambiene care a lucrat si la World Bank (Dambisa Moyo). Nu e stralucita cartea, fata nu s-a plimbat in teren (macar o recunoaste), pe alocuri afirmatiile sunt incorecte (cat pot sa judec si eu), se bazeaza doar pe bibliografie, teorii si algoritmi financiari, dar fara sa tina cont de factorii sociali, umani, psihologici. Emite afirmatii de tipul „Studiile arata ca daca am scadea taxele de transfer pentru remitente cu 50% atunci am scadea procentul populatiei sarace cu 3.5%, deci guvernele africane ar trebui sa ia masuri in sensul asta si s-ar inbunatati nivelul de trai in tarile lor” (citez din memorie)
Suna logic, asa-i ? Bun. Back to earth. In majoritatea tarilor “guvernele africane” reproduc mecanismele tribale in care clanul conducator beneficiaza de teritoriul stapanit dupa bunul plac, scopul fiind cresterea conturilor in Elvetia, nu a asigurarii mesei zilnice pentru “supusi”. Desi cei de la putere sunt oameni inteligenti si e chiar probabil sa inteleaga teoriile economice, nu au interesul sa le aplice. Mai mult, dependenta lor de exterior este folositoare, pentru ca asa ajutoarele continua sa vina, si sa se deturneze, atata timp cat nu sunt urmarite pe plan local (dar cati functionari ai marilor organisme financiare internationale bat junglele Africii ca sa vada daca banii au ajuns unde trebuie ?).
Investitiile private straine sunt blocate ? Doar pestii mici se sperie, cei mari profita si prospera, pentru ca un mediu instabil si corupt ofera cele mai mari oportunitati. Trebuie doar sa cumperi pe cine trebuie in guvern, sa ungi niste rotite in administratie, si te faci cu concesiuni uriase, cu sute de mii de muncitori pe care poti sa-i biciuiesti in voie, cu profituri pe care nu trebuie sa le declari nicaieri. Ne-am invatat sa aratam cu degetul inspre africani, dar degetul ala acuzator trebuie sa fie indreptat in primul rand spre noi, care putem sa oprim hotia dar alegem sa perpetuam, pentru profit, situatia. Noi, eu si tu, suntem vinovati pentru ca nu vedem sau inchidem ochii, dar marile corporatii sunt manjite cu sange, la fel si guvernele puterilor occidentale, care opereaza si acum ca si cand jumate din lume ar fi tot colonia lor (doar ca s-a schimbat culoarea reprezentantilor administratiei in teren). De-aia africanii de rand se bucura ca vin chinezii, care “nu sunt exploatatori ca albii”, dar nu isi dau seama ce-i asteapta. Oricum, ori Occidentul se trezeste si isi revizuieste metoda de abordare, ori Africa va fi teritoriu chinezesc in 20 de ani.
Scade saracia “cu 3.5%” ? Nu sunt confortabil cu definitiile saraciei date de teoreticienii occidentali. E posibil ca tu in satul tau din Africa sa cumperi cu $1 mai mult decat ar cumpara Bill cu $100 in New York. 3.5% diferenta inseamna de fapt ce ? Cred ca ar trebui sa ne raportam la nevoile efective si mai ales la aspiratii, pentru ca saracia nu este echivalenta cu nefericirea. Foamea insa este.
Oricum, nu e important doar sa-i dai un ban africanului, ci sa vezi daca are abilitatea sa il cheltuie intr-un mod sustenabil. Daca il bea imediat, ai facut inca o data o mare prostie, cum se face de atatea zeci de ani.
As mai scrie, zau, dar trebuie sa si muncesc un pic azi 🙂
Daniel,
Ai perfecta dreptate: experienta directa e cruciala. Nu am incredere in parerile emise de soareci de biblioteca (si aici mai includ si pe mine), dar nici in oamenii fara o baza stintifica buna nu imi pun speranta.
Economistii cu adevrati buni sunt cei care sunt perfect constienti ca nu pot sa prezica nimic din ceea ce se va petrece in viitor. Pot cel mult spera sa inteleaga o serie de fenomene economice.
Pentru mine, care nu am fost niciodata in Africa, cele 4 puncte enuntate mai sus au fost un veritabil moment de ‘aha. E mult prea usor sa acuzam oamenii pentru neajunsurile cu care se confrunta, in loc sa gasim problemele sistemice. E la fel de usor sa dam vina pe corporatii rau intentionate, sau pe guverne malefice.
Parerea mea sincera e ca fara aportul corporatilor starine, Africa are putine sanse sa se dezvolte. As putea sa pornesc un alt mini-eseu pe tema asta, dar nu vreau sa te obosesc. O sa mentionez insa un al potential truism: la baza cresterii si dezvoltarii economice se afla cresterile in productivitate. Productivitatea nu poate fi imbunatatita fara un apanaj substantial de capital extern (altfel ar trebui sa saracesti o populatie deja paupera pentru a genera fondurile necesare pentru investitii in tehnologie – ceea ce au facut mai toate tarile comuniste, cu rezultatele de rigoare).
Inca odata, iti doresc spor la lucru, si spor la scris.
Marcel, sunt de acord cu tine. Cele 4 puncte mi se par corecte si sunt convins ca Africa (si nu numai) poate sa iasa la liman doar cu un important ajutor extern (institutional si privat). Am prea putine cunostinte de economie ca sa imi permit sa fac pe desteptul asa ca nu pretind ca declam adevaruri, doar exprim pareri cu aplomb 🙂 Nu cred ca trebuie sa fim eruditi pentru a exprima pareri. Cat despre a avea dreptate, aici prefer sa folosesc mai des sintagma „eu cred ca” si sa ma feresc de abordari simpliste, mai ales cand imi declam aversiunea fata de ele.
Nu risti sa ma obosesti daca scri aici un mini-eseu, ba chiar ma bucur mult, dar inteleg daca nu vezi aici cadrul optim pentru expunere.
Pe fond, doar 2 idei mai spun:
1. Mi se pare ca cele 4 puncte pun problema doar „din interior”, adica privind la tara in cauza si la statutul ei ca si motiv potential al problemelor, cand de fapt foarte mult din ce se intampla intr-o tara este gestionat din afara ei.
2. Exista UNELE corporatii straine, guverne, ba chiar si institutii internationale sau ONG-uri, care, cu buna stiinta sau din ignoranta/naivitate nu fac bine tarilor sarace, ci dimpotriva, adancesc problemele. Fara ajutor extern nu se poate, dar trebuie sa fie cu adevarat ajutor, si trebuie sa fie bine implementat pe teren.