(Acest articol este partea a 2-a dintr-o poveste care incepe AICI )

Se apropie de ora 5 si nici urma de tren. Am stat singuri in gara pana acum, eu, cu Ben si cu vanzatorul de maruntisuri care continua sa dormiteze tolanit pe bancheta de ciment. El stie ritmurile locului mult mai bine ca noi. Se ridica atunci cand apar patru femei, purtand in balans pe cap cutii mari de carton. Se saluta jovial cu omul, pun jos cutiile si deschid camaruta incuiata, de unde scot niste platforme joase de lemn, niste scaunele si maturi. Isi pun la punct micile tarabe intr-un ritm aproape ritualic, repetat zile de-a randul, poate de ani de zile – matura intai cu migala podeaua, apoi isi aranjeaza marfurile pe platformele de lemn – cofraje cu oua fierte, sticle cu apa, cutii de lapte, biscuiti, banane. Se aseaza tacticos pe scaunele, taifasuind.

Peisajul se anima treptat. In fata garii opresc masini din care coboara familii, se descarca mobile, saci, bidoane, lazi cu fructe si legume. Lucrurile voluminoase sunt duse langa linia ferata, carate de tanarul cu platforma si magar si de altii ca el, iar oamenii se aduna in gara. Cineva da drumul la un mic radio portabil. Cativa copii alearga, se harjonesc si se striga, sub admonestarile mamelor. Conversatii se infiripa, grupuri se aseaza pe banci, se porneste un mic aragaz pe care se pune un ceainic si un set de pahare mici sunt sterse temeinic de proprietar cu poala vestmantului sau lung albastru si nu tocmai curat….

Eu si Ben, singurii albi din peisaj, suntem priviti pe furis, dar nimeni nu ne interpeleaza. Am ajuns aici amandoi prin Maroc, unde eram permanent o tinta pentru ghizii de ocazie care isi ofereau servicii si copii care cereau cate ceva. Aici, in gara din Nouadhibou ne simtim straniu, ca si cand localnicii ar fi pus la cale o conspiratie in care s-au inteles sa nu ne dea atentie, sa ne excluda din peisajul lor. Intreb pe cineva cand vine trenul. “La 6” imi spune, dar il simt putin nesigur.

De acum timpul trece mai usor, cand avem animatie in jurul nostru. Dar tot e greu sa stai. Cu randul, facem plimbari, prin fata garii, pana la sine, apoi dincolo de sine, urcand pe niste stanci galbui. Sub soarele dupa-amiezei tarzii, fac exercitii de innodat turbanul si ma iau la intrecere cu Ben, aruncand cu pietricele la tinta. “Pana la cat facem asta ?” Ne amuzam de situatie si de joaca noastra. “Pana la 6”. Si 6 trece, si trenul nu vine… “Pana la cat ?” “Pana la 7…”

Deodata se aude un suier ascutit. Si apoi inca unul. Toti ridica privirile. Un zumzet infundat creste, creste devenind duruit, impregnand aerul cu vibratie. Zgomotul vine dinspre oras, dinspre directia Zouerat, si creste, creste… Monstrul se arata la orizont, alunecand negru si lung pe sine, vine suierand si huruind, intr-un halou de pulbere galbena, in cristalele careia razele soarelui de seara se rasfrang. Uriasul tren ajunge in dreptul nostru si trece vijelios, cu zgomotul ritmat al unul fantastic cal metalic in galop, marcat in rastimpuri de suieratul ascutit si prelung al franelor, care trebuie sa opreasca imensa garnitura la cativa kilometri de aici, in port. Vagoanele, cuve inalte de metal ruginit, sunt pline cu varf cu minereu de un negru intens. Pe cateva dintre vagoane, deasupra mormanelor de minereu, stau asezate niste momai infofolite in haine impregnate de praf. Nici o farama de piele nu e la vedere, iar hainele, care ii cuprind ca niste saci informi, nu isi mai vadesc culoarea originala. Oamenii aceia se apropie de finalul unui drum cumplit de 15 ore, de la Zouerat, batuti de praful Saharei fara a se putea adaposti undeva si impregnati de praful minereului negru. Noi ne pregatim sa facem drumul invers, dar in cuvele goale, care ne vor da un adapost in fata vantului direct si in care nu vom fi nevoiti sa inhalam praful minereului. Trenul se pierde inspre asfintit si soarele il urmeaza grabit. Va trebui sa asteptam sa fie descarcat, apoi, cand se intoarce, poate peste cateva ore, ne vom urca si noi.

Se apropie ceasul rugaciunii de seara, rugaciunea de la asfintit. Vanzatorul cu pufoaica portocalie si turban negru e gazda si are indatoriri speciale. Iese in fata garii, langa un semicerc de pietre plate infipte in nisip, si canta adhanul, chemarea la rugaciune, cu mainile palnie la gura – “Allaaahu Akbar ! Allaaaahu Akbar !….” O parte din barbatii prezenti se ridica, se descalta, unii se spala cu apa pe fata, pe maini si pe picioare, altii se freaca cu nisip, in stilul traditional Saharian, pentru ca apa e pretioasa si rara. Impreuna cu vanzatorul cu pufoaica, grupul intra in semicercul de pietre, moscheea garii, si indeplineste ritualul rugaciunii, cu fata in directia data de piatra cea mai mare. Acolo unde materialele de constuit lipsesc, in Sahara, moscheele nomazilor sunt de sute de ani realizate dintr-un cerc de pietre. E un simbol si e suficient. Cand cei ce se roaga isi ridica fata din pamant, in ritmul dat de ritual, doua pete de nisip alb pe pielea neagra, pe nas si pe frunte, raman urme ale credintei. Femeile nu intra in semicercul de pietre. Ele cauta un loc ferit, in nisip, langa zidul garii, unde isi fac singure rugaciunea.

Se lasa noaptea. Femeile cu tarabe inprovizeaza lampase cu lumanari, infipte in peturi taiate la varf. In noaptea tot mai neagra, patru lumini difuze, de pe cele patru tarabe, arunca lumini rosiatice pe fetele celor care asteapta, povestesc, beau ceai, asculta radioul, dormiteaza…. Ma cufund intr-un calm profund, vocile tuturor se transforma intr-un zumzet monoton, luminile pulseaza in intunericul din jur, desertul e imobil si calm, rasar stelele, tot mai multe, pe cerul clar…

Pe la ora 9 din departare se aude un vuiet. De data asta vine dinspre port. Vuietul creste si stim cu totii – e trenul in care vom urca. Se ridica toti precipitati in picioare, isi adupa bagajele si o iau grabiti spre sinele de tren. Luam si noi rucsacii in spate si o pornim spre linia ferata – in sfarsit, o facem, plecam ! Suntem in block-start, pregatiti, cu o doza decenta de adrenalina. Intrebam cum se procedeaza. Cineva ne spune ca uneori trenul nu opreste, doar incetineste mult, pentru cateva zeci de secunde cel mult, si atunci trebuie sa fim rapizi, trebuie sa ne apucam de iesiturile cuvelor de metal, sa ne tragem in ele pana ajungem la scara scurta agatata de buza vagonului si sa sarim inauntru. Trebuie sa o facem cu rucsacii in spate. In asftel de cazuri, cei mai multi aleg sa nu se urce, pentru ca e riscant si pentru ca nu poti incarca bagajele mari. Hmmm. Nu spunem nimic, dar imi strang chinga de la brau, care imi tine rucsacul strans pe mine. Sa nu se balanseze, sa nu ma dezechilibreze. Suntem pregatiti, dar nu vom risca prosteste.

Ma uit spre gara. Cele 4 negustorese si-au strans marfa, isi incuie micile platforme si sting lumanarile. In afara de ele si de cel cu pofoaica portocalie, toata lumea e langa sine, pregatita, frematand. Conversatiile au incetat. Toti asteptam, in vuietul care creste tot mai mult. Locomotivele trec pe langa noi in viteza destul de mare, apoi se audi franele, prelung, intens, ritmul curgerii vagoanelor se mai domoleste dar inca e prea rapid. Asteptam cu totii incordati. Franele suiera din nou, parca viteza scade si mai mult, si vagoanele curg, curg pe langa noi, zeci, sute, la fel, si uriasul dragon suiera si curge, apoi ia viteza si trece pe langa noi, pana cand si ultimul vagon s-a dus, si e din ce in ce mai liniste. Privesc perplex trenul care se pierde in noapte cumplit de instelata.

In fata liniilor e liniste.  O liniste intensa, vascoasa, paralizanta. Nimeni nu spune nimic. Nimeni nu misca. Pare ca toata suflarea, cativa zeci de oameni, a incremenit, care cu gentile in maini, care cu sacii in brate, copii inclestati de poalele mamelor. “Ce s-a intamplat ?” intreb si eu nauc, spargand linistea. La intrebarea mea omul de langa mine se dezmeticeste si-mi raspunde:
-Trenul n-a oprit !
N-o fi fost raspunsul asta o culme a introspectiei, nici macar a inteligentei. Dar venea atat de natural si era singurul raspuns posibil, un truism care clarifica surpriza resimtita de toti, un raspuns mai mult decat competent la intrebarea mea.
-Si, ce facem ? -pun intrebarea la plural, incurajat ca abia acum, partasi ca victime ale aceleiasi inprejurari, depasim o bariera de comunicare, acum suntem ca ei, ca ceilalti fosti viitori pasageri.
-Nu stiu….asteptam…. Poate vine un tren la miezul noptii….
-Sigur ?
-Poate…
In deplina tacere, o parte din oameni pornesc cu bagajele in maini spre sosea si apoi spre orasul aflat la cativa kilometri. Altii raman pironiti in fata sinelor, inca luptandu-se sa accepte realitatea si cautand o explicatie sau o solutie.
“Ce facem ?”” Ce facem ?” “Vine alt tren ?” Intrebam pe unii, pe altii, lumea da din umeri, toti sunt apatici. Incercam sa adoptam solutia lor, dar pentru asta trebuie sa o aflam.
“Dar voi, ce faceti ?” Oamenii dau din umeri. Din nou. “Rien (nimic)”. “Asteptam”, “Mergem acasa” – asta o spun norocosii care au o casa sau au la cine merge in Nouadhibou. Dar cei care au cu ei mobila, sacii, lazile si bidoanele, ei nu se mai pot intoarce. Vor sta aici, asteptand urmatorul tren care va opri. Poate la miezul noptii, poate maine dimineata, poate maine dupa-amiaza. Nu au de ales. Deja isi aranjeaza culcusuri langa bagaje, langa sine. Nu mai au de ce se intoarce la gara, care acum e pustie, cufundata in intuneric.
Ne dezmeticim si noi, iesim la sosea si asteptam sa treaca o masina. Dupa un timp, vine una (Mercedes, evident), o oprim si ne intoarcem in oras, la Auberge Sahara….

Pfuu… Doua episoade si inca nici nu ne-am urcat in tren. Pai ce poveste mai e asta ? De ce se cheama “Calatorie cu trenul” cand pana acum nu s-a intamplat nimic, doar am pierdut vremea intr-o gara in desert ? Te inteleg, nici eu n-am rabdare. Intamplarea asta cu trenul a fost o extraordinara lectie de rabdare pentru mine. Dar recunosc, am uitat-o repede, am redevenit nerabdator ca tine… Asta e, le zic prietenilor, am stat prea putin in Africa, poate data viitoare o sa invat mai multe despre rabdare…

Warning: Array to string conversion in /home/xenofon/public_html/wp-content/plugins/simple-facebook-connect/sfc-share.php on line 86