(Georgia, mai 2008)

Hurducat in autocar, pe soseaua plina de gropi – mai mult gropi decat asfalt- ma minunez de peisajul spectaculos, cu vai tumultuoase, cu versanti impaduriti strajuiti de turnuri de cetate, in sudul Georgiei, de-a lungul raului Mtkvari. Ma minunez si de satele cenusii si de oamenii gri, cu privirea plictisita, care le populeaza. Si de Ladele decrepite care se tarasc in nori de fum peste gropile soselei.

Intr-un sat soseaua e blocata de utilajele care au iesit sa repare drumul. O masina mare, de un galben strident si proaspat, puternic contrastant cu griul tern si decrepit al localitatii, asterne asfalt proaspat, negru, pe toata banda. Masina pare noua si vazand-o la lucru incepe sa mi se ridice moralul – asfaltul asta proaspat miroase a nou si a schimbare, e primul lucru bun, vestitor de progres, pe care il vad in tara asta de cand am trecut granita din Turcia.

Mecanismul masiv inainteaza incet, blocand traficul, ca un soi de melc urias si galben care lasa in urma o dara, nu de mucus ci de asfalt. Nu vad nici un mincitor cu salopeta. Insa in jurul si in spatele masinii forfotesc barbati cenusii, cu lopeti, care se agita, vocifereaza, fug de colo colo, ies din curti si intra, par ca muncesc ceva… Femei si copii, pe drum si pe la garduri, adauga glasurile si miscarile lor aparent dezordonate la vacarmul si vanzoleala generala. Waw, imi zic, sunt martorul unei “actiuni de munca patriotica”, au fost satenii scosi la munca in folosul obstesc, acum, la atatia ani dupa ce si Georgia a ales sa intoarca spatele comunismului ?

Am stat putin in Georgia, a fost mai mult o actiune fulger, de impuls, un intermezzo de 2 zile de la o sedere mai lunga in zona complicata a Turciei de est, trecand granita pustie de la Posof intr-un autocar aproape gol luat din Ardahan. La intoarcere nu am mai avut noroc de autocar, fiind nevoiti sa facem un tur de forta cu autostopuri peste munti, pe partea georgiana si apoi turca, de la Borjomi pana la Kars, murati de ploaie ore intregi la marginea drumului pustiu, apoi cat pe ce sa ne prabusim in prapastii cand soferul turc a pierdut controlul masinii pe soseaua montana acoperita de o lapovita. Am luat-o in zig-zag cateva sute de metri, alunecand ca pe sanie. Noroc ca drumul era pustiu – a noastra fusese prima masina civila care a plecat din Posof in decurs de 2 ore.

De cand am intrat in Georgia, am avut strania impresie a unei intoarceri in timp. Satele si orasele ilustreaza o lume cenusie si pesimista, masinile uzate, aproape exclusiv Lada si Volga, oameni cu priviri apatice, plictisiti. Borjomi, statiune odata faimoasa, un Karlovy Vary al Caucazului, unde tarii Rusiei si sahii Persiei isi faceau vacantele, e acum un orasel dezolant, cu vilele de odinioara parasite, cu acoperisurile sparte si ferestrele fara geamuri deschizandu-se spre sosea. Pana si hotelurile comuniste cu multe etaje au fost parasite si transformate in adaposturi, cu peretii exteriori cu tencuiala cazuta si vargati cu negru de fumul care iese din hornurile sobelor cu lemne instalate in camere, in locul incalzirii centrale care demult nu mai functioneaza.

Nu imi aduc bine aminte de inceputul anilor 90 la noi, cand totul se dezintegra rapid, cand industria a intrat in colaps si fabricile au fost parasite, fermele impartite si jefuite, statiunile devastate si parasite, cand Daciile harbuite stapeneau soselele pline de gropi, dar parca, parca in ochii nostri mai lucea speranta, stiam ca vor veni vremuri mai bune si chiar voiam sa facem ceva sa le aducem mai aproape. Pe langa toate, acea privire plina de sictir a georgienilor m-a frapat, adancita de imposibilitatea de a vorbi cu ei in engleza, dar mai ales de lipsa lor de interes in a comunica. Poate mi-as fi schimbat sau nuantat parerea daca stateam mai mult, daca ajungeam si la Tbilisi… Poate.
Dar ca aspecte pozitive marcante – au mancare foarte buna, vinuri excelente si mai ales, e foarte ieftin. Dupa standardul nostru actual.

Asadar, am vazut speranta in masina cea noua punand un proaspat covor asfaltic, mi-am spus ca se poate, ca lucrurile se schimba in bine, progresul e vestit si in acest sat de munte si uite, oamenii au inteles si au iesit si ei sa ajute, chiar daca or fi fost incurajati de conducerea locala.

In mers de melc in spatele masinii, am timp sa incerc sa inteleg ce fac acei oameni cu lopeti – si vad : in spatele masinii care lasa asfaltul inca moale, barbatii infig lopetile in stratul negru, muscand din sosea si fugind triumfatori spre curtile lor, unde arunca asfaltul in fata casei si il batucesc, facand o frumoasa alee de la poarta pana la usa. Ba chiar unii tapetau cu asfalt baza pomilor, batand cu lopetile un frumos cerc negru in jurul trunchiului din curte. In cateva clipe asfaltul de pe drum era ciopartit si carat in curti de un furnicar de muncitori voluntari, lasand in urma o suprafata denivelata, plina de santuri si galme.
Ma uitam cu ochii largiti la comunitatea care dezmembra drumul, ma uitam intr-o stare de soc, ca si cand as fi vazut o executie publica sau o tortura. Asta si vedeam – o masa de nebuni executandu-si si torturandu-si viitorul si sansa spre progres.

Soferul masinii si muncitorii care probabil stateau la adapost in cabina au considerat ca nu au ce cauta pe sosea. Probabil se gandeau ca si-au facut datoria. Au fost trimisi sa puna asfalt si l-au pus. Au fost platiti pentru asta. Mai mult de atat ar fi insemnat sa riste o bataie. Vor raporta ca misiunea a fost indeplinita.

“Satul georgian” s-a repetat si se repeta in multe locuri din lumea noastra, chiar si in Romania. Si la noi au existat istorii identice – satenii zmulgand covorul asfaltic ca sa si-l puna in curti, daramand gardurile si grajdurile CAP-urilor, intrand pe santiere sa fure orice, orice se putea lua, ridica, rupe, dezgropa, trage, impinge, dezmembra. S-a furat cu voluptate si mandrie, cu pofta si exaltare, cu convingerea ca tot ce nu e al meu e al nimanui. Cu convingerea ca haiducia e justificata, pentru ca toata lumea fura si a nu o face si tu inseamna rusine si ostracizare, etichetare ca fraier, ciudat sau ipocrit. Iar daca maine ma impiedic pe drumul de pe care ieri am furat asfaltul, e doar pentru ca Altii sunt vinovati.

Masina cea mare, moderna, care isi “face datoria” in satul georgian, cu soferul si muncitorii care refuza sa se uita in spate, e un exemplu banal pentru miliardele aruncate anual in gauri negre, pe intreaga planeta, in numele unor idealuri nobile. Institutii supranationale, politice si bancare si mii de ONGuri aduna si distribuie resurse care a doua zi iau cu totul alte drumuri decat cele care au fost declarate initial.  Ca si muncitorii de pe masina, odata dat banul datoria a fost indeplinita, nu mai conteaza daca investitia ajunge unde trebuie. Dar ma feresc sa exagerez, asa ca recunosc, mai sunt si exceptii.

Si inchei in singurul mod optimist de care sunt in stare acum – NU postez poze din Georgia ! Nu vreau sa adancesc impresia data de randurile de mai sus. Nu simt nici o apetenta in a ilustra o situatie trista. Sper ca e doar o situatie episodica, desi mi-e teama ca episodul asta va fi lung.

Warning: Array to string conversion in /home/xenofon/public_html/wp-content/plugins/simple-facebook-connect/sfc-share.php on line 86