(Acest articol este partea a 4-a dintr-o poveste care incepe AICI )
Trenul ia viteza treptat. Pe masura ce uriasa garnitura accelereaza, nisipul ridicat din desert de miscarea trenului devine tot mai dens, asa ca in curand suntem nevoiti sa ne ghemuim pe fundul vagonului, pentru a scapa de biciuirea norilor de siliciu. Incetinim din nou cand sarpele de fier isi intalneste fratele incarcat cu minereu, care se indreapta spre port. Sirul lung de vagoane defileaza pe langa noi minute intregi.
Unul din tovarasii de calatorie, la inceputul calatoriei, si uriasul sir de vagoane pierzandu-se la orizont:
Se lasa intunericul si incepe sa se raceasca. Norii de praf dens ne invaluie. Trenul goneste prin spatiul deschis si vagonul danseaza pe osii, ca o barca pierduta pe valuri. Ne putem ridica cu greu, sprijiniti de pereti, doar ca sa pierdem si acest echilibru fragil cand cate o brusca schimbare de ritm se transmite dinspre locomotiva, lovindu-ne vagonul cu zgomot si trimitandu-ne la podea.
Tovarasii nostri au scos din bagaje cearceafuri si paturi murdare, sub care se grupeaza si se ascund cu totii, intr-un colt al vagonului. Noi, eu si Ben, nu suntem atat de bine pregatiti. Din timp in timp, cam o data la 3 ore, trenul opreste pentru cateva minute, in dreptul vreunei asezari pe care nu o vedem. In aceste locatii, cateva Toyote pickup asteapta langa sine, fiind rapid incarcate cu baloti si bidoane. Profitam de opriri pentru a ne catara afara din vagon si a uda desertul. Blocati pe fundul unei cuve de metal compact, inalta de 1.5 metri, fara aceste opriri ne-ar fi fost foarte greu sa rezolvam problema, timp de 12 ore cat tine calatoria.
E din ce in ce mai frig si tot mai mult nisip se cerne peste noi. Suntem intr-o supa densa de praf, pana si razele frontalei cedeaza neputincioase la mai mult de un metru distanta. Improvizam. Sacul de plastic pe care l-am folosit pentru a-mi proteja rucsacul isi gaseste o mai buna utilizare infasurat in jurul picioarelor mele.Rezemat de rucsac, ghemuit, stand pe o rogojina norocos desfasurata de gambian, cu picioarele in sacul de plastic, dardaind si schimbandu-mi mereu pozitia pentru a nu amorti, sunt pregatit sa rezist pana la destinatie.
Eu am facut poza urmatoare, deci evident, personajul e unul din tovarasi:
Pe la 9 Benjamin ma bate pe umar. Are o problema mare. Ma intreaba daca am ceva medicamente pentru calmarea indigestiei. Simte ca are diaree si incearca sa reziste. Am, desigur, nu plec la drum fara Furazolidon. Mica pilula galbena e foarte buna pentru indigestii usoare si dupa mese dubioase, preventiv. Ii dau lui Ben 2 pastile. “Sa le iau pe amandoua ?” L-am asigurat ca mai am. Dar i le-am dat prea tarziu, omul trebuie sa se elibereze de urgenta si isi framanta creierul sa gaseasca o solutie.
Ia gandeste-te. Esti intr-o oala de metal, in mijlocul furtunii de nisip, groaznic zgaltait de miscarea trenului, si ai diaree. E cel mai rau lucru care ti se poate intampla. Tie si celorlalti din jurul tau, care brusc sunt partasi la suferinta si se gandesc cu totii la o solutie, inchipuindu-si cu groaza cum se vor desfasura urmatoarele 8 ore de drum daca nu se gaseste o salvare. Sa iesi din vagon nu se poate. Catarandu-te in goana trenului pe buza vagonului ai sanse sigure sa cazi, sau afara, sau inauntru. Va mai amintiti de perna marocana ? Cea care parea ca nu isi are locul in poveste ? Ea a fost salvarea lui Ben si a noastra. Frumoasa perna din piele de camila nu a mai ajuns sa fie umpluta cu carpe sau paie intr-un colt de casa, ci a aterizat, pangarita, in mijlocul desertului. I-am mai dat lui Ben un Furazolidon, sa aiba la indemana, si m-am rugat ca pilulele sa-si faca efectul, pentru ca data viitoare nu mai avea ce folosi ca recipient.
Frigul e din ce in ce mai muscator. Ma gandeam sa-mi scot sacul de dormit, dar mi l-as compromite imediat si probabil definitiv, pentru ca praful insidios patrunde in haine si le apreteaza, imposibil de scuturat. MP3 playerul, pe care il tineam in buzunar, mi s-a blocat dupa ce l-am scos a 2-a oara sa-l butonez. S-a stricat definitiv, din cauza prafului fin care a patruns in el. Suntem complet acoperiti cu haine. Doar turbanul ma apara, dar simt in gura praful impregnat in el. Noaptea, ochelarii de soare ma incurca, nu pot vedea nimic. Mi i-am dat jos, pentru ca imediat fanta ramasa libera in deschiderea turbanului sa se umple de praf, scurgerea protectiva a lacrimilor formand cocoloase compacte lipite de coltul ochilor, pe care le disloc periodic. Se intampla si cand stau cu ochii inchisi. Dar cerul, prin perdeaua de praf, e superb, plin de stele si complet senin. Nu stiu daca am vazut vreodata Calea Lactee atat de clar. Si din timp in timp, cate o stea cazatoare brazdeaza bolta cu o dara stralucitoare. Apoi, mai tarziu, rasare luna si ne lumineaza.
Imi trag turbanul peste ochi si dardai. In norii de praf, ghemotoace umane dardaie de-a lungul peretilor vagonului. Nu rezist tentatiei, scot aparatul foto si fac niste poze. M-au costat scump aceste cateva secunde. Aparatul s-a acoperit instantanei de un strat de praf si am avut probleme serioase cu el pe tot parcursul excursiei de aici incolo.
Pe la 2 noapte, frigul devine ingrozitor. Tremur continuu, incontrolabil, cu spasme. Picioarele imi sunt complet amortite. E un calvar. Cu jumatate de ochi eliberat de sub turban, numar stelele, fortand timpul sa treaca.
Intreb pe unul din tovarasii nostri la cat trebuie sa ajungem la Choum. “Trois-heure”, spune sigur pe el. Dar hei, ACUM e trecut de 3 deja ! Omul ridica din umeri. Aici ceasul nu e de folos, “ora 3” e un reper generic, ceva relativ, care poate sa insemne orice. Dar in sfarsit la 4:30 ajungem, dupa 12 ore de calatorie, sarim jos in noaptea rece si instelata, bucurosi ca am scapat din vagon. De aici ne inghesuim inntr-o masina care ne duce, peste dune, la Attar, un drum de 2 ore pe care l-am parcurs in transa, nici treaz nici dormind, hurducat de toate denivelarile pistei si batucit de peretii de metal ai masinii.