(iunie 2009, Venezuela)

Nu voi uita niciodata ca la 12 ani eram decis sa devin biolog. Crescusem cu cartile marilor exploratori si visam sa descopar noi specii si noi taramuri. Toate florile de pe pajiste imi erau prieteni si le spuneam tuturor dupa numele mic cu care le-a botezat Linnaeus. Silene, Veronica, Verbascum, Centaurea,Hieracium, Scutellaria, si multe multe altele, ma primeau mereu la fel pe dealurile din jurul satului bunicilor, an de an. Iar cutiile care mi se stivuiau pe dulap erau prilej de mare mirare pentru pustii care ajungeau la noi acasa – “Ce scrie acolo ? ORTO…Ortoptere, Coleoptere, Odonata… Ce-ai in ele ?”. Eh, ce sa am… iaca, goange… Randuite frumos, dupa familiile lor, cu specia si eticheta aferenta care ii spune povestea. Eram nedespartit de gentuta mea speciala cu multe buzunare, cu cartoane pentru presat, cu sticlute si cutiute, goale sau cu cloroform si formol, pentru cine stie ce surprize mi-ar fi rezervat padurea. Prindeam eroic serpii de apa cu mana, asteptam parsii sa isi scoata capsorul din scorbura, fortam larvele de tritoni sa se dezvolte precoce in conditiile vitrege din acvariu, hraneam calugaritele din borcan cu bucati de salam leganate cu o ata, urmaream cresterea cozilor false la soparlele din terariu adunate de prin poieni, si alte multe treburi de-astea.

Cand a venit vremea sa aleg un liceu, am decis sa merg pe o varianta “mai lucrativa” si mi-am gasit pasiuni noi, mi-am cultivat alte activitati si alte colectii. Natura a ramas o pasiune, dar biologia a ramas o nostalgie. Nu mai chinui animale, nu mai adun insecte in cutii, prietenii vechi de pe pajisti au inceput sa fie anonimi. Undeva insa, in adanc, ideea explorarii a ramas legata de biologie, asteptand mocnit ocazia sa is recapete voluptuos acea valenta. Si ocazia a venit in Venezuela, cand am descoperit ecosistemul din Gran Sabana.

Am trecut prin Gran Sabana, podisul inalt din sud-estul Venezuelei, in cursul unei expeditii de 6 zile pe tepui-ul Roraima. Gran Sabana e un platou intins, cu o altitudine medie de 1000 de metri, acoperit cu ierburi si tufisuri, brazdat de rauri care creaza cascade spectaculoase, palcuri de padure umeda de-a lungul vailor si morichales – zone mlastinoase dominate de palmierul moriche (Mauritia flexuosa), pe care indienii Pemon il folosesc de la radacina pana in varful frunzelor.

Peisajul de campie inalta e punctat si dominat de maiestuosii Tepuis. Acesti munti, ai caror pereti verticali se ridica aproape 1000 de metri din peisajul inconjurator, sunt ramasitele unui scut de roca format cu peste 3 miliarde de ani in urma, pe vremea cand viata pe Terra inca era in proiect. “O lume pierduta”, un peisaj de pe alta planeta, cu forme halucinante, cu o viata aparte, in izolare din negura timpului, asta gaseste temerarul care ajunge sus. Putine tepuis pot fi urcate, peretii verticali si de multe ori surplombati sunt o piedica teribila. Multi au fost atinsi doar pe calea aerului, dar multi nu au fost inca vizitati de om. Un rai pentru geologi, dar mai ales pentru biologi. Despre Roraima, cel mai mare si mai inalt tepui, care se ridica pana la 2850 metri, vom vorbi in postul urmator.

Ecosistemul savanei e complex, dar eu n-am venit aici ca sa studiez asta, nici macar nu stiam ce diversitate ascunde. Am fugit cu ploaia pe urma noastra, in sus, spre Roraima, am stat acolo 2 zile si am coborat val vartej, murat de ploaia deasa si de apele involburate pe care le-am trecut inot. Totusi, din tot ce are natura savanei de dat, am avut timp sa ma minunez de ceva.

Pe cand omul inca nici nu era in plan, pe aceste platouri isi construiau orasele Furnicile. Zeci de specii cutreiera savana, delimitandu-si teritorii in jurul musuroaielor care se inalta din iarba sau a salasurilor de sub pamant, batand poteci bine marcate prin vegetatie, carand hrana, vanand si luptandu-se intre ele. Unele specii si-au dezvoltat un marcant polimorfism, cu 4 sau 5 caste, de forme, marimi si specializari diferite.

M-am trezit pe la 5 si jumatate, o data cu zorile, in satul Paraitepui al indienilor Pemon. Fuioare de ceata groasa se ridicau din selva formata in jurul raurilor din vale, invaluind cu perdele fluide si dinamice siluetele Tepuisurilor dinspre est – Kukenan si Roraima.

Pe pamantul udat de roua diminetii furnici mici si negre se interesctau precipitat, urmand una dupa alta drumuri demult stabilite. Ele s-au trezit mult mai devreme ca mine. Le-am urmat agitatia, haosul aparent al cailor care se intersectau, fascinat de fuga fuioarelor de ceata in fata muntilor, si in mic, in fata talpilor mele, de jocul grabit al furnicutelor care se intalneau, se miroseau cu antenele pret de cateva clipe si apoi isi urmau drumul precis. Asa, pas cu pas, atent sa nu tulbur stradania lor matinala, cuceream cate putin din teritoriu, pana cand am dat de Ea.

Ea, Regina, o inaripata cum nu mai vazusem vreodata, o furnica gigantica, de peste 3 centimetri. Am marcat punctul si am fugit repede dupa aparatul foto. O vedeti si voi mai sus, calarita de o mica furnica, din cele pe care le-am urmarit pana atunci. Am pozat-o din toate pozitiile, cum ii sade bine unui fotomodel. Si mai incolo, la 2 pasi, am dat de alta. Mai departe am dat de inca una, fara aripi, pasind alene pe pietrisul marunt. Iar mai departe, am dat de altele, cazute deja prada furnicilor carnivore, mici si hraparete.

Lambos, bucatarul grupului nostru, indian Pemon si el, s-a trezit si imi urmareste cu amuzament joaca si mirarea. “Astea sunt Bachacos. Noi le mancam. In curand va incepe marele dans nuptial, “revoada”, si totodata, sezonul de cules. Pemonii vor iesi sa le adune din musuroaie. Reginele, cele mari, doar ele sunt adunate, le rupem aripile si picioarele, le inmuiem in apa sarata si le prajim in vase de lut. Multi le considera delicioase… ” M-am oferit sa le culeg eu, pentru masa urmatoare. Lui insa nu-i plac, nu vrea sa le gateasca asa cum o faceau stramosii lui…. Raman doar cu gandul.

O regina care si-a pierdut aripile, gata sa inceapa o noua colonie:

Si altele, ghinioniste, prada micilor hrapareti – puteti vedea cum in ambele cazuri de mai jos pradatorii sunt altii, specii diferite de furnici:

Atta laevigata, numite local si “hormiga culona”, adica furnici cu fundul mare, sunt furnici taietoare de frunze (si orice alt material vegetal le vine la indemana), crescatoare de fungus. De fapt, ele mananca ciuperci, crescute in laboratoarele subterane pe compostul format din frunzele adunate. Genul Atta e raspandit in America de Sud, din Columbia pana in sud in Paraguay, si se spune ca este responsabil de descompunerea a 20% dintre frunzele acestei regiuni. Cu toate astea, in jurul coloniei, arborii, tufisurile si ierburile nu par afectate. In cursul a milioane de ani de evolutie, furnicile au inteles ca trebuie sa recolteze cu masura, pentru a nu distruge vegetatia. De aceea, arealul lor e mare si atunci cand colonia ataca un arbore din zona lor, nu il desfrunzesc complet si ii lasa cateva luni pentru a-si reveni pana la urmatorul atac. Daca ar face altfel, colonia ar muri de foame in scurt timp. Noi oamenii suntem o specie prea tanara pentru a fi intelepti ca furnicile. Taiem si ardem fara masura si fara judecata. Iata deci o prima lectie pe care ne-o dau micutele insecte.

Bachacos s-au mai prins de o chestie, inca o lectie si pentru noi – oricat de bun si sarguincios ai fi, nu vei putea, ca individ, sa fii eficient in acelasi timp si in taierea frunzelor, si in cresterea ciupercilor, si in hranirea larvelor, si in apararea musuroiului, si in jocurile dragostei si depunerea de oua.  Asa ca fiecare specializare are clasa ei, cu caracteristici diferite. “Minims” sunt cei mai mici lucratori, care stau in musuroi si se ocupa de fungi si de larve, “minors” se ocupa de organizarea caravanelor care aduna hrana, patruleaza si semnalizeaza orice pericol. “Mediae” sunt muncitorii care duc greul taierii si caratului de frunze, ajutati uneori de “Majors”, soldatii, care pun si ei mana.. pardon, mandibulele la treaba si ajuta la caratul hranei, atunci cand nu sunt de serviciu in apararea cuibului. Indivizii sexuati, cei mari si innaripati, zboara noaptea, intr-o perioada scurta de la inceputul sezonului ploios, se cauta si se iubesc, apoi femelele fecundate cauta un loc fara alte musuroaie, isi leapada aripile si se ascund intr-o crapatura a pamantului, unde vor creste noua colonie. Ele duc de acasa o bucata din pretiosul fungus, intr-un buzunar special din cavitatea bucala. Il vor rasadi in noua casa. Rata de succes e foarte scazuta, in jur de 2%. Majoritatea inaripatelor cad victima pradatorilor, fie pasari, soparle, bande de furnici carnivore sau …oameni.

Casta razboinica, cu coiful lucios distinctiv, de paza,  si un lucrator mediu, la corvoada:

Daca bachacos sunt campioane la adunat verdeata, altele exceleaza la vanatoare si la razboi. Dinoponera sunt cele mai mari furnici cu ac din lume. Indivizii mari trec si ei de 3 centimetri lungime, sunt extrem de agili si extrem de feroce. Indienii spun ca intepatura lor e foarte dureroasa, ca uneori faci febra si cei mai slabi au deliruri dupa o intalnire nefericita cu furnicile negre si lucioase.

Doua furnici Dinoponera in lupta

Dinoponera nu isi construieste musuroi, ci sapa complicate labirinturi subterane. Vanatorii speciei pleaca singuri la vanatoare, patruland pe o suprafata intinsa in jurul cuibului, uneori cateva ore pana gasesc o victima sau cadavrul unei alte insecte. La granita dintre teritoriile a doua colonii intalnirile dintre indivizi se transforma invariabil in lupte. Sunt mai degraba intreceri pentru suprematie, un fel de “lupte greco-romane”, care se termina atunci cand unul din luptatori e subjugat, intors pe spate sau calarit de celalalt. Uneori aceste lupte se pot incheia cu moartea unui individ, dar in general ambii pleaca nevatamati, unul bucuros de izbanda, celalalt purtand povara infrangerii. Am intalnit frecvent perechi inclestate in lupta, un spectacol foarte dinamic, care dureaza insa foarte mult – uneori si peste jumatate de ora. Asta e o dovada in plus a caracterului foarte agresiv al acestor furnici – sunt spaima insectelor din savana, dar pot provoca neplaceri si omului neatent care le deranjeaza in jurul cuibului.

In savana sunt multe alte specii de furnici. Mai mici, mai mari, negre, roscate, galbui, vegetariene sau carnivore, patruland singure sau in coloane bine organizate. O categorie aparte sunt termitele, si ele de mai multe specii. Mai jos vedeti termite in cuibul lor.

O fi Gran Sabana un paradis al furnicilor, dar in acelasi timp e un loc plin de oportunitati pentru pradatorii lor.
Soparlele agamide se indoapa cu bachacos sau atin calea coloanelor si agata lucratorii intr-o strafulgerare.

Pasarile se bucura si ele de proteinele indivizilor inaripati.