(Mauritania, decembrie 2008)

Imi amintesc cu mare placere cateva lungi calatorii cu trenul, care mi-au prilejuit experiente deosebite si m-au ajutat sa inteleg mai multe despre locurile unde eram, despre cei cu care eram si despre mine insumi. M-au miscat mai putin peisajele care defilau la fereastra, cat interactiunea cu oamenii sau pur si simplu spectacolul social la care asistam. Lungi calatorii cu trenul aduc uneori si impacarea noastra cu timpul, ruperea din ritmul trepidant de afara, reducerea, pe moment, a nevoii de “a face” si incurajarea spre introspectie si meditatie.

Calatoria in cel mai lung tren din lume merita un loc in lista de “epic journeys” pe care sa le faci in viata. Povestea acestei calatorii o voi spune aici – calatoria cu trenul care transporta minereul de fier intre Zouerat si Nouadhibou (NDB) in nordul Mauritaniei.

3 garnituri fac traseul Zouerat-NDB in fiecare zi, fiecare avand intre 100 si 200 de vagoane, in functie de ritmul de extractie in marea exploatare de la Zouerat. Tras de 3 sau 4 locomotive GM de mare putere, trenul poate depasi 2 km lungime, in fiecare vagon carand peste 80 de tone de minereu. Un monstru de fier, un sarpe urias care zguduie intinderea desertului pe o distanta de peste 700 km. De acasa am pornit cu gandul sa calaresc behemonthul, de la NDB pana la Choum, in unul din vagoanele pentru minereu.

Din cele 3 garnituri zilnice, una singura opreste in “garre voyageurs” din Nouadhibou. Am aflat ca trenul ar veni pe la ora 14, asa ca am iesit din curtea auberge-ului (sa traduc cuvantul prin “pensiune” e cam pretentios, de vreme ce luxoasa amenajare oferea mini celule din beton cu saltele aruncate pe jos),am oprit prima masina care trecea pe strada si am plecat spre gara. Am plecat impreuna cu Benjamin, un englez de 25 de ani, cu care m-am intalnit la Dakhla (in sudul Marocului dupa parerea marocanilor, dar de fapt in sudul Saharei Occidentale dupa parerea locuitorilor ei Sahraoui si a majoritatii ne-marocanilor din lumea asta). Aveam acelasi traseu, spre Nouadhibou si apoi spre oazele din platoul Adrar. Ne-am despartit dupa cateva zile, eu mergand spre Nouakchott grabit sa ajung in Mali, iar el incercand sa gaseasca transport spre Oudanne, cea mai estica oaza din zona Adrar si de altfel ultimul avantpost al umanitatii in fata uriasei intinderi desertice care se intinde spre est.

Benjamin a venit in Africa pe urmele fratelui sau, care in urma cu un an strabatuse regiunea, ajungand pana in Nigeria. Ben avea Africa in sange. S-a nascut in Botswana, pe vremea cand parintii lui lucrau in diplomatie. Terminand colegiul, cu perspective incerte sau nesatisfacatoare pentru cariera pe care si-o dorea, Ben a ales sa traiasca o aventura si sa-si puna in ordine obiectivele de viata. Am vorbit cu el la 7 luni dupa ce l-am intalnit, cand abia se intorsese acasa dintr-o fantastica aventura, care l-a purtat prin Mali, Bourkina Faso, Cote d’Ivoire, Togo, Benin, Nigeria, Niger si Republica Centrafricana. “Din pacate a trebuit sa ma intorc pentru ca mi s-au terminat banii. As fi continuat, voiam sa ajung in locurile unde am copilarit, in Botswana…” Din lista lui, Nigeria si Niger sunt etichetate ca tari in care acum “nu e de mers”, tari in razboi civil, cu restrictii majore de circulatie a persoanelor, sau cu o infractionalitate atat de pregananta incat a devenit regula. Dar cu atitudinea potrivita, cu atentie si cu informatiile obtinute din tarile vecine, Ben a dovedit ca se poate si a trait experiente interesante in aceste tari in care atat de putini calatori ajung.

Asadar, am iesit din Auberge Sahara (cum altfel se putea numi colectia de custi din beton ?) cu rucsacii in spate si am oprit prima masina, ne-am aruncat bagajele inauntru si am cerut “A la garre !” In Mauritania toate masinile au doua caracteristici comune: sunt Mercedes si sunt taxiuri. Daca ai alta masina decat Mercedes esti un paria, un nesabuit care nu gandeste, pentru ca Mercedes e singura masina cu care poti sa “faci traba”, adica sa cari o gramada de oameni, o gramada de obiecte inauntru sau legate pe acoperis, sau chiar animale. Intr-un Mercedes incap 6-7 oameni plus soferul; un taxi-brousse, adica o masina care face naveta intre 2 orase, porneste doar cand s-au adunat 6 pasageri. Daca vrei sa pleci mai repede, platesti mai multe locuri. Cat despre animalele carate in si pe masini, asta e o priveliste comuna in Africa de Vest. Gainile, odata ce au picioarele legate, pot fi indesate oriunde. Caprele si oile, legate pe acoperisul masinilor, sunt suficient de proaste ca sa se zbata tot drumul si sa faca galagie. Oile pe masini se transporta tot timpul, dar mai abitir in preajma zilei de Eid al-Adha, “Festivalul Sacrificiului” (sau Eid al-Kabir, “festivalul cel mare”, un termen mai uzitat in Africa de nord, sau Tabaski, cum il numesc musulmanii de la sud de Sahara), cand fiecare familie trebuie sa sacrifice o oaie, comemorand sacrificiul facut de Ibrahim (Avraam in Vechiul Testament). Asadar, daca ai masina si nu e Mercedes, esti un prost. Oricat de harbuit ar fi (si majoritatea stau gata-gata sa se rupa in bucati, dar culmea, nu se rup), un Mercedes e mai bun decat alte masini, care nu sunt decat “insecte” cu care te poti lauda, dar nu poti face bani.

Cand faci semn, orice masina opreste si te ia. Sunt rare exceptiile. Chiar daca in masina mai sunt pasageri, poti si tu urca, spui unde vrei sa mergi si astepti sa ajungi. Cateodata, daca s-au urcat altii inaintea ta, poti face inconjurul orasului, ca sa ajunga primii pasageri la destinatie, apoi vei ajunge si tu. Daca esti grabit, ia o masina in care e doar soferul, sau asigura-te ca toata lumea merge in directia ta. Oricum, daca esti foarte grabit, esti cam ciudat in partea asta de lume si localnicii nu se vor da in laturi sa iti spuna asta. In “taxi”, preturile variaza in functie de experienta pasagerului si distanta intre punctul din care te-a luat si cel unde te dai jos, nu distanta efectiva parcursa. Doi pasageri platesc la fel ca unul, daca sunt impreuna. Daca au urcat separat, plateste fiecare echivalentul unui tarif intreg, dar soferul accepta si ceva mai putin in astfel de cazuri. Preturile nu sunt scrise nicaieri, dar dupa cateva ture intelegi cat trebuie sa dai si nu ai de ce sa accepti compromisuri, pentru ca daca nu te ia prima masina, te ia urmatoarea. M-am intrebat initial cum se face ca majoritatea soferilor accepta sa lase balta treburile lor si sa te duca pe tine in directia opusa celei in care mergeau initial, doar pentru o suma echivalenta cu un dolar. In timp m-am lamurit de doua dintre motive – unul e ca aici nimeni nu se grabeste. A ajunge la timp nu e o virtute ci o naivitate, nimeni nu te trage la raspundere daca ai intarziat si de multe ori nimeni nu se mira chiar daca nu ai ajuns de loc. Al doilea motiv e ca de fapt majoritatea oamenilor nu au nici o treaba. Adica, tu nu i-ai retinut de la nimic mai important cand i-ai oprit pe strada, doar le-ai dat o ocupatie de moment si un dolar in plus.

Garre Voyageurs este situata in afara orasului, inspre portul mineralier, in plin desert, asa ca taxiul ne-a costat 500 ouguiya, adica vreo 2 dolari. Ouguiya, moneda maura cu nume ciudat pentru noi, e una din cele 2 monede din lume, alaturi de ariary-ul malgash, care are 5 diviziuni, nu 10 sau 100. Asta in teorie, pentru ca nimeni nu a vazut “o cincime” vreodata, valoarea unui khoum fiind derizorie.

Gara e un bloc compact de beton coscovit. Aspectul cladirii si peisajul in care se afla iti creeaza o senzatie stranie – pustiul e mai dezolant cand vezi ramasitele decrepite ale unei cladiri, gunoaiele si pungile negre imprastiate in jur si cativa stalpi din metal ruginit infipti in nisip in jurul ei, cu cine stie ce rol original.

E aproape ora 2 dar se pare ca suntem primii pasageri sositi in gara. Singurul personaj in preajma e un barbat mic, tuciuriu, cu o barba neagra crescuta neuniform in smocuri, cu turban, cu picioarele goale prafuite, dar purtand o pufoaica portocalie, murdara si decolorata. Sta tolanit pe una din bancile de ciment, avand alaturi de el, pe podeaua din beton, o cutie de lemn, cu maner, plina cu nimicuri – bomboane, tigari la bucata, guma de mestecat, servetele. Pe semne ca asteapta clienti. Gara, care dinspre sosea pare un bloc compact din beton, e compusa dintr-un gang de intrare, o camera zabrelita si incuiata, unde cateodata e prezent un functionar in uniforma, si o sala de asteptare inconjurata pe 3 parti de ziduri compacte. Al 4-lea zid nu exista. Sala se deschide direct spre sinele de tren, pana la care sunt cativa zeci de metri de nisip framantat de multimea de pasi a calatorilor din trecut. De cei 3 pereti sunt lipite banci compacte din beton, pline de nisip si soioase.

Mi-am lasat rucsacul cu Ben si cu comerciantul care, inca adormit, ne-a spus ca trenul ar trebui sa vina imediat, dupa care s-a culcat la loc, neimpresionat de prezenta noastra exotica. Mi-am luat aparatul foto si m-am pus sa fac poze la cladire. Dandu-i ocol, am iesit pe partea dinspre oras, unde o carare prin nisip ducea spre sine. Acolo, langa sine, cativa oameni construiau ceva, o alcatuire informa incadrabila intre morman si zid, compus din bidoane mari, metalice, colorate tipator in rosu, verde, galben si albastru. Venind dinspre ei, un negru cu turban alb, urcat pe o platforma de lemn, isi lovea cu sete magarul care facea si el ce putea, carandu-si stapanul dinspre sine spre mine, pe cararea de nisip. Combinatia de culori si de actiune, cu desertul ca fundal, mi-a provocat imediat dorinta de a face o fotografie, asa ca mi-am ridicat aparatul spre ochi, facandu-i semn celui de pe platforma ca vreau sa-i fac o poza. Un urlet violent mi-a oprit mana care ducea aparatul spre ochi. Invartind in aer bata lunga de aproape un metru, negrul gesticula aruncand priviri fioroase spre mine si strigand ceva din care am deslusit doar “no”. Pai daca nu, asta e, i-am facut un semn impaciuitor, sau cel putin asa am crezut eu, si m-am retras cuminte in cladirea garii, trecand prin gang si ajungand in sala cu 3 pereti, unde Ben deja se asezase pe una din bancile de ciment si privea pierdut in zare. M-am pornit sa-i povestesc proaspata patanie, cand aud pasi repeziti tropaind in gang si proaspatul meu prieten negru cu turban alb apare viforos, cu bata ridicata deasupra umarului si cu ochii scaparand de ura. Se opreste in fata mea, cu bata in aceeasi pozitie, bolboroseste si se inneaca, isi aduna fortele si urla un singur cuvant in franceza “POURQUOI ?” Eu, inlemnit, cu gatul uscat dintr-o data, cu aparatul foto inca la gat si mana inca incremenita pe el, imi adun gandurile sa-i raspund in franceza, sa-i spun ca doar voiam sa-i fac o poza si sa repet un cuvant pe care toata lumea il intelege: “Pardon !” Cred ca a durat mult explicatia mea incoerenta, pentru ca omul a ramas imobil, cu bata ridicata si ochii invapaiati, pana cand am terminat, am tacut si am asteptat. S-a dezmeticit si el, a lasat bata in jos, a bolborosit ceva ce era cu siguranta adresat doar lui insusi, a facut stanga imprejur si a iesit afara prin gang.
Ar fi iesit probabil o fotografie frumoasa, in conditiile tehnice pe care mi le permitea echipamentul de atunci. Dar problema fotografierii, pe care nu intentionez sa o dezbat pe larg aici, e ca subiectul trebuie sa te accepte, in afara de cazul in care nu te vede sau in care il fotografiezi de pe tanc. In NDB am facut poze pe strada si as fi vrut sa fac mai multe, dar nici un personaj nu a acceptat explicit sa-l fotografiez. Gestul evident de a face o poza cu aparatul indreptat spre ei, chiar intr-un cadru mai larg de peisaj citadin, a fost intampinat in Mauritania de multe ori de semne de refuz sau de intoarceri cu spatele si tragerea voalului peste ochi la femei. Asa ca nu am mai insistat cu pozele in oras, asumandu-mi si acum faptul ca s-ar putea sa-mi fi facut o impresie gresita, subliniata de intamplarea din gara, care mi-a demonstrat pe de o parte ca sunt vulnerabil si in general sunt singur intr-un mediu pe care nu il inteleg si care nu ma intelege. A defila cu aparatul la gat, singur, pe strazile oraselor maure, e cel mai usor mod de a atrage atentia tuturor si a cauta interactiuni nedorite. Maurii, spre deosebire de marocanii de la nord si de negri de la sud, sunt mai rezervati in a interactiona cu strainii. Nu e tocmai timiditate, nici dezinteres, ci mai degraba o politete naturala, care ii indeamna sa nu isi bage nasul in viata ta. Si se asteapta la acelasi lucru de la tine. Cu toate astea, odata depasita bariera initiala de comunicare, devin deschisi si volubili, curiosi si ospitalieri.

Asadar, mi-am pus bine aparatul foto si m-am asezat si eu pe banca, la umbra, privind in zare. Eram in luna decembrie, pe coasta atlantica scaldata de curenti reci, iar temperatura se ridica probabil in jur la 25 de grade. Vara insa caldura devine infernala, ajungand la peste 50 de grade uneori. A venit ora 2, cand trebuia sa vina trenul. Nu a venit nici trenul nici alti pasageri, iar oamenii cu bidoanele continuau sa construiasca turnul Babel langa sine, mormanul era deja infricosator.

A venit si ora 3 si a trecut si ea. Nici o schimbare. Nu imi veneau in minte subiecte interesante de conversatie cu Ben, se pare ca nici lui, nu ma simteam nici in dispozitie de citit, nici de scris, asa ca stateam in gara, in linistea profunda, privind orizontul desertic. Mi-e greu sa imi aduc aminte o alta ocazie in care sa fi stat atat de placid, fara sa fac nimic, fara sa se intample nimic in jurul meu. In jur era doar desert, soseaua pustie trecea prin fata garii, pierzandu-se in zarea plata in ambele directii si linia de cale ferata facea exact acelasi lucru, pustie, intinzandu-se monoton in ambele directii. Doar oamenii cu bidoanele erau vii in tot peisajul si bufnetul infundat al cate unui nou bidon aruncat in gramada era singurul zgomot pe care il auzeam de peste o ora.

A venit si ora 4 si a trecut si ea…. Arabii au o vorba care pana acum ma cam enerva. Abia acum, in gara din NDB, am inceput sa inteleg … Shway – shway …. Incet – incet… Shway in sine are o multime de intelesuri. Inseamna “putin”, dar si “incet”, si e folosit in expresii diverse cu intelesuri diferite. Dar Shway-shway mi s-a spus in general cu sensul de “ia-o incet, ai rabdare, relaxeaza-te”…. M-am enervat de multe ori pe oameni (in general legati de transport – soferi, intermediari ) care spuneau ca plecam la o ora anume, ca si peste 3 ore sa imi spuna ca plecam “imediat”. “Imediat” nu are acelasi inteles ca aici la noi. Imediat inseamna ca se va intampla odata, probabil in curand, mai devreme sau mai tarziu. Care e rostul grabei ? Mi s-a intamplat sa fiu intrebat asta, am fost intrebat si de ce sunt agitat, cand toata lumea sta linistita si asteapta. Aici, acasa, stiu sa raspund, simt ca trebuie sa fac ceva, sa lucrez, sa transform lucrurile, sa iau decizii, sa cladesc sau pur si simplu sa … fac ceva pentru ca altfel nu pot. Dar de ce m-ar chinui nerabdarea in gara din Nouadhibou ? Unde as vrea sa ma grabesc, sa fug de ce si spre ce ? Acolo, in acea gara sordida, am inceput sa simt ca a astepta sa treaca timpul poate fi normal. Si nici nu era atat de rau precum mi se parea. Nu e un sentiment pe care sa mi-l accept rational, pentru ca nu-i gasesc inca o calitate principiala. Dar ritmurile vietii sunt altfel in anumite locuri pe planeta noastra si acolo am inceput sa le simt ca un localnic.

Relativitatea lui “incetisor” imi aduce aminte de un alt refugiu in relativitate pe care arabii il folosesc tot timpul: Inshallah. Adica, aproximativ, “Fie voia lui Dumnezeu”. Inshallah e pe buzele tuturor musulmanilor permanent (desi la musulmanii ne-arabi nu l-am auzit atat de des). Poate functiona ca un substituient sau adjuvant la salut, ca o urare, ca o constatare, ca o promisiune. Poate functiona in orice context, pentru ca voia Domnului se manifesta tot timpul si peste tot. “Pleaca autobuzul azi ?” Inshallah. Daca vrea Allah pleaca, daca nu… “Cand te duci in Nouakchott ?” Inshallah, desigur, cand o vrea Domnul. Principiul e simplu: Daca Dumnezeu nu vrea, tu oricum vrei degeaba pentru ca nu iti va iesi. Si daca Dumnezeu vrea, asa se va intampla, fie ca tu vrei, fie ca nu. Si cum nimic in lume nu se intampla fara voia Lui, Inshallah, la ce bun sa ne mai agitam, sa ne facem planuri, sa dam ore exacte de intalnire sau sa promitem ca vom face ceva pana maine…. Daca Dumnezeu vrea, se va intampla oricum…. Cand intelegi acest fundamental adevar, o imperturbabila si deplina liniste te cuprinde. Ce atata meditatie si tehnici de relaxare, cand tot ce trebuia sa facem era sa zicem Inshallah.

Se apropie ora 5… Dar povestea e lunga mai departe si nu trebuie sa ne obosim chiar dinainte sa pornim la drum. Shway – shway…. Vom ajunge si la final, Inshallah….