( DR Congo, decembrie 2009)

Nu stiu daca m-a trezit geana de lumina care trecea prin hubloul murdar, sau vocile infundate si pasii pe podeaua de tabla din camera de comanda alaturata, decupate din zumzaitul monoton al motoarelor.

M-am desprins din pozitia incomoda in care dormeam, de-a curmezisul patului desfundat, cu capul sprijinit pe peretele de metal si picioarele pe ruscac, pentru ca doar asa putam sa ne intindem doi oameni in cabina mica si inghesuita a capitanului, pe vasul Okako. Am verificat pana unde au ajuns viermii – de pe mormanul de peste afumat, pus intr-un colt al cabinei, viermisorii alb-galbui o porneau la plimbare incet si fara noima pe pereti si pe podea, dar am avut grija sa-i maturam din jurul rucsacilor de cu seara si inca nu au ajuns inapoi. M-am ridicat, atent unde si pe ce calc, atent sa nu bulversez teancul de hartii murdare puse la capul patului, care foloseau capitanului drept jurnal de bord, si am deschis hubloul spre vest, spre tarm…

Coasta de un verde crud a lacului Tanganyika, valurita de dealuri acoperite de paduri si ici colo de petice cultivate cu manioc, curge incet in ritmul molcom al inaintarii vaporului. Trecem pe langa sate cu colibe mici, cu pescari razleti iesiti in larg in pirogi.

S-au trezit si ceilalti pasageri si unii din ei au inceput sa-mi treaca prin fata geamului, tinandu-se deasupra apei agatati doar de micile iesituri ale corpului navei, pentru ca era cea mai scurta cale intre puntea din spate si cea din fata…

Am asteptat vasul Okako 3 zile. In Kalemie, oras pierdut in estul Congo-ului, in sezonul ploios poti ajunge doar prin aer si pe apa. Pe vremuri era mare port, poarta de intrare dinspre est, legat cu Tanzania de curse regulate navale si de restul tarii prin trenuri si sosele. Liniile de tren si drumurile au fost inghitite de jungla, mancate de ape sau ocupate de trupele rebele care, dupa 50 de ani de razboi, nu mai recunosc autoritatea nimanui.

Un loc pe Okako pana la Uvira costa 25 de dolari. Bani pe care omul sarman de aici se chinuie luni de zile sa ii puna deoparte. Pentru 25 de dolari, ai loc pe punte, inghesuit intre multi alti oameni, batut de soare si de ploaie. Pentru inca 15 dolari in plus ai loc pe puntea de sus, puntea de comanda care e acoperita. Si pentru … inca 15 dolari in plus, capitanul ne-a dat cabina lui. Care are pat ! Si usa de metal care se inchide. Luxul maxim la care poti visa aici. Cu pesti afumati si viermi, dar te obisnuiesti repede cu ei, sunt inofensivi.

Puntea din fata

“Bazungu, albi plini de bani, pot veni aici la noi sa plateasca pe oricine si sa stea oriunde, in conditii de lux, iar noi ne inghesuim in mizerie, batuti de ploaie” – asa mi-a spus cineva cu ciuda de pe puntea de jos, si aceasta situatie ma bantuie mereu ca dilema – am stat si in colibe, m-au murat ploile si m-a batut praful, am ales uneori sa o fac, dar cand pot asa usor sa dau “mai nimic” pentru un loc privilegiat, pentru un acoperis si un pat, ma departeaza asta de experienta autentica ? Cel de jos nu avea 15 dolari sa dea in plus. Nu va avea niciodata banii sa stea in cabina capitanului.

Pascal, baiatul care ne-a tinut de urat cele 3 zile in Kalemie si ne-a introdus in tainele locului, in baruri si cluburi de noapte, pe plaje si in biserici sau in cartierele sarace, a urcat dupa noi cand ne-am inbarcat, sa-si ia la revedere, cu mare tristete ca nu ne va mai vedea. “Ma sunati, asa-i ? Tinem legatura. Mai veniti…” I-am rasplatit ajutorul si la plecare, dupa ce ne-am strans pentru ultima data mana, s-a mai intors sa ne ceara cu jumatate de glas “un ultim cadou. 50 de dolari”. A plecat el oare bulversat si dezamagit ca oamenii albi sunt zgarciti si ca nu dau un ultim cadou ?

Cu Iosif si Pascal pe puntea de comanda

“Ah, Voi, Albii… !” imi va suna mereu vorba asta in minte, de atunci, de la plecarea din Kalemie, cand sprijinit de balustrada exterioara de sus, asteptand se se termine odata balotii si sacii de incarcat, ne treceam timpul urmarind forfota de pe chei si de pe vas, si femeile care se intindeau sa vanda calatorilor ultimele gustari pentru drum: banane, pasta stravezie fermentata de manioc invelita in frunze (chikwangue sau kwanga, e hrana preferata pentru drum lung in Congo), chapatti (marturie a unor interesante influente culturale) si mai ales trestie de zahar, un alt aliment bun la drum, pe care congolezii o rup cu dintii lor superbi.

Printre toti vanzatorii si gura casca, un barbat tanar mi-a strigat ceva, intr-o limba pe care n-o inteleg. A continuat sa imi vorbeasca, cu amuzament si cu o doza de iritare, apoi si-a intins bratele lungi si musculoase pana sus la balustrada si s-a saltat pana la mine.
– Albule ! mi-a spus in franceza. Nu intelegi ce zic ? Te-am intrebat in lingala, anume, pentru ca ai o fata suspecta si cred ca stii limba. Nu stii ? Atunci ce cauti aici ?
Era cu un cap mai mare ca mine si vorbind cu un ton din ce in ce mai iritat, m-a inghesuit in balustrada, aproape lipit de mine. In jur s-a facut dintr-o data tacere si congolezii de langa noi au facut un pas in spate, privind cu ochii mari spectacolul.
-Ce cauti aici ? Cauti aur ? Diamante ? Spionezi ? Hai spune drept !
I-am spus cu calm ca sunt turist
-Ha ! AICI la noi nu exista turisti ! Albii toti vor ceva ! Toti ati venit aici doar ca sa ne furati, sa ne luati ce avem in pamant si sa ne exploatati ! Tu sigur esti un spion, sau vrei sa furi diamante. Vrei diamante ? si pe un ton mieros dintr-o data: Sa stii ca eu am, pot sa-ti arat daca vrei…. Cum, te faci ca nu vrei ? —Hai sa vad eu cine esti – da-mi pasaportul !
Asa ceva nu se face. Desigur, nu am facut. Cei din jur asteptau, incremeniti
– Bai Albule, faci pe desteptul ? Tu stii Cine sunt eu ? Eu sunt dintre oamenii lui Bemba ! Tu stii cine e Bemba ?? si capul lui mare, cu ochii invapaiati, a ajuns la cativa centimetri de ochii mei.

Jean-Pierre Bemba, perdant al alegerilor prezidentiale din 2006 si seful “Mouvement pour la Liberation du Congo” , grupare armata rebela ulterior primita la guvernare, isi avea fieful departe de Tanganyika, undeva in vest.

– Oui, stiu cine e Bemba ! ( mi-a dat exact oportunitatea de care aveam nevoie). Asta inseamna ca si tu vii de departe, asa-i ? Tocmai din vest. De-aia mi-ai vorbit in lingala, limba pe care nici cei de aici, vorbitori de swahili, nu o cunosc. Ce cauti de fapt aici, asa de departe de casa? Si de unde esti exact ?
– Aaaa… dintr-o data ochii lui si-au pierdut vapaia si glasul taria vehementa… Congolezii din jur s-au relaxat si ei, apropiindu-se cu un pas. Aaaa, sunt aici in vizita….
– A, ai familie aici ? Ai copii ? Cati copii ai ? Sunt si ei aici…?
– Aaaa, am 3… Nu sunt aici…
– Cum te cheama ? Si de fapt ce faci aici, asa departe de ai tai ?
– Ma cheama Raymond… Ei, ei…- parca trezindu-se dintr-o anestezie, incercand sa-si recapete stapanirea– “Nu e treaba ta…” maraie fastacit si cautand un loc de scapare, cu sprinteneala sare peste balustrada jos pe chei vreo 3 metri. Apoi uitandu-se cu obida in sus, inainte sa se piarda prin multime:
– Albule ! Sa stii ca sunt cu ochii pe tine ! Stiu eu ce cautati voi aici, toti… Ahhh, Voi Albii !

Congolezii din jur zambeau relaxat si ma bateua pe umeri.
“Uau, ai fost aproape, bine ca ai scapat. Asta sigur era de la ANR.” Altii erau de alta parere “Nu era de la ANR, era de la … (XYZ) Oricum, era cat pe ce sa o incurci rau”
ANR, Agence Nationale de Renseignements, temuta securitate… Te poate acuza, bate, jefui, inchide… Iata un exemplu al absurdului la care se poate ajunge. Acolo am auzit si alte asemenea povesti.

Dar vorbele acelui tanar, din ANR sau nu, nu sunt singulare acolo, ci sunt sadite in mintea multora. Noi, Albii, am facut tot ce ne acuza Raymond. Am facut demult, si acum nu mai facem ? Suntem doar pasnici turisti ?

Ca pasnici turisti, dar Albi, am fost tratati de alta fata a “diamantului” birocratic congolez atunci cand am ajuns pe chei, gata de imbarcare pe Okako. Cand toti pasagerii localnici se inghesuiau spre punte, prin ploaia care incepea sa se domoleasca, noi cei doi albi am fost chemati la intalnirea cu DGM.

Oamenii de la DGM, Direction Générale de Migration, sunt functionari cu simtul raspunderii, chiar daca nu au mai luat salariul lor de mizerie de cateva luni.
Priviri patrunzatoare de sub sprancene incruntate strapung pe albul ratacit care trebuie sa raspunda la interviu:
Nume, prenume, numele tatalui, al mamei, al mamei inainte de casatorie, data si locul nasterii, educatie, profesie, numarul vizei, emitentul vizei, data intrarii in tara, durata de valabilitate… Ce, Cand, Cum, Cine, Cu Cine, De Ce ?

Ai foaie de parcurs ?
Care este Ordinul vostru de misiune ?
Esti Vaccinat ? Cu ce, de cine, cand ?

Totul se trece cu litere de tipar intr-un catastif urias, incet ca si cum functionarul acuma invata literele, ocolind cu eleganta petele proaspete de apa de pe foi, de la picurii care se strecoara insidios prin acoperisul vechi de tabla. Interviurile astea, pe care le dadeam des in Congo se incheie invariabil cu un joc de-a “iti dau pasaportul inapoi daca imi dai un cadou”. Devenisem si noi buni la jocul asta, chiar mai buni ca ei pentru ca in scurt timp acumulasem experienta – De ce sa platesc ? Unde scrie ? Nu trebuie, nu dam, stam aici, asteptam pana te saturi tu ca ai si alta treaba… Aveam si argumente mai elaborate, pentru ca eram in misiune de explorare a potentialului turistic al regiunii prin inputernicirea marelui sef al oficiului national de turism. Fluturam o carte de vizita mototolita, cu numele respectivului, si functionarii se conformau. Altfel, fara “ordin de misiune” aici viata turistului e grea. Pentru ca, asa cum spune orice congolez, “aici nu exista turisti”.

Ba uite ca exista, si nu doar noi doi, Iosif si cu mine. Mare ne-a fost mirarea sa vedem pe puntea din fata a vaporului, bine ancorat si infipt intre mormane de saci si furnicar de trupuri, un Land Rover cu o cucoana alba in varf, facandu-ne si ea perplexa cu mana. Ea si cu partenerul ei, nemti amandoi, au fost singurii turisti pe care i-am intalnit in Congo in 3 saptamani. Cand ne-am despartit, a doua zi pe cheiul de la Uvira, ne-au spus cu obida ca au gresit tara si ca abia asteapta sa iasa afara. Asta dupa ce au realizat ca portul din Uvira nu permite ca vasul, care se leagana pe apa, sa se apropie mai mult de un metru de chei. Calatorii, chiar si turistii cu rucsac in spate, fac un pas mai mare si trec, dar o masina nu poate, asa ca vor plati o gramada de bani ca sa se incropeasca un pod ad-hoc peste care masina sa treaca. Abia intrasera in tara, din Zambia pana la Moba, unde au realizat ca drumul s-a terminat. De tot. Singura optiune de continuare era pe apa. Cu Okako. Pe la Kalemie, spre Uvira.

Venind de la Moba, mai petrecusera o noapte pe vapor, intr-o inghesuiala cumplita, pe ploaie torentiala. Au stat inchisi in masina. Nu puteau nici deschide usile, pentru ca de jur imprejur erau stivuiti saci si trupuri. N-au realizat ca vaporul are toaleta, pentru ca pe punte era imposibil sa te misti si era pentru toti mai comod sa ajunga doar pana la marginea puntii, asa ca s-au gandit ca asta e practica normala. Ei, inchisi in masina, s-au descurcat cum au putut…

Dar vaporul avea toaleta. Ba chiar si cabina de dus. Cu apa calda ! Singurul dus cu apa calda de care am dat in 3 saptamani in Congo. Nu ca ar fi fost neaparat nevoie sa fie calda apa, oricum afara era cald 🙂 Vaporul mai avea si Coca-Cola. La jumate de dolar. Si bere Primus la rece, la un dolar ! Pe puntea de comanda, o duceam ca boierii, cu frigiderul plin de bere si suc langa noi.

Am plutit vreo 20 de ore pe apele Tanganyikai. Am privit apusul si rasaritul, perdelele de ploaie apropiindu-se si departandu-se, tarmurile verzi cu muntii si satele lor de pescari…

Si oamenii cu povestile lor, cei inghesuiti pe puntea din fata printre bagaje, facand de mancare sau sporovaind, copilul chircit tremurand in arsita zilei zguduit de malarie si fetita care citea un manual de conversatie francez-englez si cu ochii mari ne spunea cate o fraza in engleza. Cojile de trestie de zahar zburand peste bord zmulse de guri razand. Oamenii de pe puntea de sus, cei cu bani mai multi, cu sacouri roase si cu povesti mai elevate, despre situatia universitatilor si sansele inginerilor, despre cat se poate castiga aici sau in alta parte si despre cum, o data, se vor reface drumurile si caile ferate asa incat Okako sa nu fie singura cale de a te deplasa de-a lungul marelui lac din estul marelui Congo.