„… si nu mi-ai raspuns !”
Mesajul primit pe telefon ma doare aproape fizic. Inca o data imi amintesc de omul care mi-l scrie de departe si de promisiunea pe care i-am facut-o, promisiunea pe care nu mi-am tinut-o.
De un an si jumatate, cel putin o data pe luna, ma suna, el sau cineva din familia lui. De cele mai multe ori nu raspund. Uneori, accept apelul, dar stiu exact cum se va desfasura conversatia, mereu la fel.
– Monsieur Daniel ! Cand vii ? Quand ? Ai spus ca te intorci la noi. QUAND ? Cum adica “in viitor” ?? Nu mai spune asa, nu mai spune “a l’avenir”. Spune CAND !
Nu stiu cand. Sper sa o fac o data. Sper sa-l mai prind in viata cand ma duc. Pana atunci, sper sa nu uit ca i-am promis, asa ca scriu ca sa imi aduc aminte si ca sa stiti si voi, sa-mi amintiti …
L’Honorable Mwamena, seful tribului Bakunda din grupul etnic Sanga, stapaneste peste o zona intinsa din regiunea Kundelungu, in provincia Katanga, RD Congo. Se apropie de 65 de ani, ceea ce pentru standardul congolez il face aproape patriarh. Isi misca sprinten trupul subtire, in costumul lui gri devenit pe alocuri lucios de la atata purtat.
Bea bere de dimineata pana seara – “nu s-a mai atins demult de apa” spun cei din jur, fumeaza din greu si se lauda ca doctorul i-a spus ca e putred, ca are plamanii varza si ca inima n-o mai duce mult. Zambeste strengareste si ochii ii sclipesc:
– Sunt aproape de capatul drumului, dar nu ma las. Mai am atat de multe lucruri de facut… Atat de multe…
Mwamena
Si-a distrus sanatatea in cei aproape 20 de ani petrecuti in inchisorile lui Mobutu, ca dizident. Familia lui a dat ministri in guvernul secesionist din Katanga din anii ’60 si el insusi si-a intrerupt studiile pentru a se angaja in lupta politica. Au fost vremuri tulburi, au fost multi ani grei, dar acum nu se mai aud mitralierele in Katanga – acum e timpul pentru a construi.
Copiii lui sunt acum la universitate sau la liceu, in Lubumbashi, capitala provinciei. “Elisabethville”- isi aduce aminte Mwamena-”asa se chema cand eram tanar – ce oras frumos era ! Si actualul Likasi, orasul vecin, unde am facut eu scoala, se numea Jadotville. Era plin de vile, locuinte de avocati, doctori, comercianti. Erau inca multi albi pe atunci. Acum, au ramas doar case ruinate, in care se inghesuie congolezi saraci…”
“Educatia este estentiala”, imi spune Mwamena. “Copiii mei trebuie sa invete, trebuie sa cunoasca, pentru ca sunt multe lucruri care trebuie facute in Congo si ei vor trebui sa le faca…”
Christian, al doilea lui fiu, se imbraca in camasi roz si spune mereu povesti pe care le crede cu tarie, despre spiritele stramosilor care traiesc inca in padure si despre animale vorbitoare. Si zambeste mereu, atunci cand nu e admonestat pe fata de tatal sever.
– E un copil, un copil naiv, la 25 de ani, care imi toaca banii la facultate si toata ziua umbla dupa femei, in loc sa invete. Mi-e teama, mi-e foarte teama, pentru ca in printii mei nu vad intelepciune de rege. Eu voi muri curand si ei trebuie sa isi protejeze si sa isi conduca poporul…
Din stramosi, din vechime, domeniul lui Mwamena se intinde pe o zona vasta, cu multe state, pe platoul Kundelungu. Acolo, in inima Africii, pe pamantul lui, se formeaza marele fluviu Congo, acolo se arunca in hau cea mai inalta cascada a Africii, Lofoi, pe care doar o mana de albi au vazut-o vreodata. El e rege peste Bakunda, vasal al marelui rege de la Bunkeya. Insusi numele Mwamena, “Onorabilul Mwamena”, deriva probabil din Mwami, care in aceasta zona inseamna “Rege”.
Domeniul lui e la o zi de condus pe drumuri desfundate, practicabile doar in sezonul uscat, doar cu 4×4. Acolo nu a patruns niciodata cu adevarat administratia de stat, nici cea coloniala, nici cea congoleza. Un functionar de politie, gazduit si hranit de Mwamena, reprezinta simbolic statul avand grija de un steag si de propria uniforma. Asa functioneaza comunitatile in tot uriasul bazin al marelui fluviu – dreptul cutumiar, traditiile si regii locali stapanesc in inima junglei, recunoscand de jure stapanirea unui stat care a fost tot timpul impotent si cateodata pradator.
La Lukafu, in satul cel mai mare, Mwamena a construit o scoala. Sunt multi copii in Kundelungu, fiecare familie are cel putin 5, si doar prin educatie vor avea o sansa. A platit pe oamenii din sat sa ridice cladirea: unii au facut caramizi, altii au facut grinzi din copacii din padure, apoi a adus cu mare greutate tabla de la oras, sa o puna acoperis. A adunat profesori, adica oameni care stiu sa scrie si sa citeasca, i-a adus de la oras. Le-a dat locuinte, le-a dat pamant si a organizat un sistem prin care parintii contribuie la educatia copiilor: pentru fiecare copil, profesorul primeste cate 1 dolar pe luna si pamantul alocat profesorului e lucrat de parinti, cu randul. Dar nu e suficient ca sa ii tina:
– In fiecare an cel putin jumatate dintre profesori pleaca. Majoritatea devin mineri, pentru ca se castiga mai bine. Asa ca trebuie sa gasesc altii. Noi le spunem “profesori”, dar nu au pregatire didactica, sunt doar oameni saraci care stiu carte putin mai mult decat copiii pe care ii invata. Nu ne permitem profesori adevarat, asa ca facem ce putem, copiii trebuie sa invete, asa cum se poate….
In casa lui din Quartier Kenya din Lubumbashi, unde isi petrece anotimpul ploios cand Kundelungu devine inaccesibil, mi-a aratat o caseta filmata la Lukafu, cu scoala, cu profesorii si administratorii lui de acolo, cu parintii, cu copiii. A facut aceasta caseta pentru a sensibiliza autoritatile din Katanga, pentru a cere sprijinul sa isi poata plati profesorii. Caseta e in Shaba Swahili, lingua franca a zonei. N-a trezit nici un ecou la autoritati.
– Am fost in audiente, dar degeaba, nu intereseaza pe nimeni scolile noastre din Kundelungu…
Dar ONG-uri occidentale nu sunt active acolo ? Ai putea primi sprijin de la ele, nu ?
– Oh, e plin de ONG-uri in Congo, dar nu pentru noi. Aici la noi nu e razboi, nu e foamete, nu sunt deplasari de populatie, nu sunt violuri in masa, ca in Est, unde se inghesuie toate organizatiile. Aici la noi ONG-urile nu au interes sa vina, pentru ca povestile noastre nu sunt destul de atractive pentru cei care le dau banii. Stii, noua ne trebuie prea putin: ONG-urile nu se incurca sa plateasca niste profesori, nu isi pot face reclama destula din asta. Problemele trebuie sa fie grave, ca sa renteze, sa primeasca multi bani, sa cheltuie multi bani si apoi sa ceara altii pentru aceleasi lucruri. Aici la noi nu vin ONG-uri….
Si totusi, Mwamena e bogat.
– In pamantul meu exista aur, exita diamante, exista metale rare pe care le ravnesc companiile albilor. Dar cat voi trai eu nu vor intra prospectori pe pamantul nostru si nu se va exploata nimic, pana cand Congo nu va merge pe propriile picioare, pana cand politicienii nostri nu vor construi, in loc sa fure, pana cand companiile miniere vor da semne ca le pasa de oameni, in loc sa ii trateze ca pe sclavi. In toata tara asta, bogatia din pamant ne-a fost blestem si ne-a adus doar nenorociri, razboaie si moarte. Dar oare copiii mei vor rezista mirajului banului ? Vor avea taria si intelepciunea sa astepte vremuri mai bune ? Nu cred, nu cred si mi-e teama…
I-am zis ca ma voi gandi cum as putea sa il ajut, ca probabil nu pot sa o fac cu bani, dar voi duce vorba mai departe, poate se vor gasi altii care pot mai mult. Mi-a spus:
– Daniel, banul nu conteaza. Relatiile conteaza. Nu promite ca faci rost de bani pentru noi. Promite ca te vei intoarce, ca ne vei fi oaspete in viitor. Vino in sezonul uscat, sa mergem impreuna la Kundelungu, sa iti arat satele noastre, oamenii nostri, padurile noastre, animalele pe care le-am protejat de braconieri, vino sa vezi cascada Lofoi. Doar suna-ma si vom fi gata sa te primim, oricand. Promiti ?
Imi amintesc de acele zile, din decembrie 2009, pe care le-am petrecut cu Mwamena si cu familia lui.
Terasa de la Kapologue, unde am impartit o conserva de carne si i-a cerut lui Christian sa-mi vorbeasca despre traditiile neamului lor si despre Kundelungu, pamantul lor de secole.
Vizita la Marele Sef din Pande si procesiunea celor care aduceau omagii.
Farfuria pe care am impartit-o intr-o casa de lut, seara, la lumina lumanarii, la Luambo, unde ne-am oprit pentru noapte.
Berea pe care am baut-o impreuna la 10 dimineata la Bunkeya, asteptand ca urmasul lui M’Siri, regele Mwami Mwenda VIII Kaneranera, sa coboare dealul sfant pentru a porni festivitatile.
Ultima masa impreuna, in casa lui din Lubumbashi, si adunarea familiei pentru a lasa, ca amintire, o poza cu ei toti…
Ma voi intoarce, Mwamena, promit. Ma voi intoarce atunci cand voi fi pregatit sa contribui la lupta ta acolo, in inima Africii.
Pana atunci, daca voi vreti sa il cunoasteti pe Mwamena si sa mergeti in Kundelungu, sa va faceti relatii in Congo, da-ti-mi un mesaj si va pun in legatura, s-ar bucura sa primeasca oaspeti din Romania 🙂
La Bunkeya, cu printul Christian (in camasa roz), la colibele inchinate stramosilor
Familia in casa din Lubumbashi
