(Camerun, decembrie 2011)

– Si totusi nu inteleg – seful satului Mbororo vorbeste in fufulde cu Isa, interpretul nostru, dar se uita la noi, cei doi albi care au ajuns in satul lui de langa granita cu Nigeria, din estul provinciei Adamawa. Nu inteleg ce cauta ei aici. Hai intreaba-i: La voi acolo nu sunt copaci ? La voi acolo nu este iarba ? Si atunci, ce v-a apucat sa bateti atata drum si sa cheltuiti atatia bani ca sa veniti pana la noi ?

Ei, sefule, te faci ca nu stii cum e cu drumul. Dupa abia o generatie de cand esti sedentar, ai uitat cum e sa strabati largile spatii ale Sahelului ? Stramosii tai si multi din neamul tau au fost si inca sunt nomazi, migrand cu turmele de vite, cautand Iarba suculenta pentru ele. Si Copaci cu umbra buna, sa ostoiasca arsita soarelui si sa aseze un sat vremelnic, un popas in calatoria lor permanenta.

Mbororo, ramura a grupului etnic Peul / Fulani, au plecat cu veacuri in urma din valea Nilului superior, inspre vest. S-au stabilit intr-un spatiu larg, din Mali pana in Ciad si Camerun, tinandu-se la distanta de padurile tropicale de la sud, pentru ca in zona umeda musca tzetze e stapana si ucide vitele zebu.

Oameni inalti, cu oase subiri, cu trasaturi fine si prelungi, ei se deosebesc usor de populatia bantu majoritara.

Fulani au fost razboinici dintotdeauna, obligati de nevoia de a-si apara averea si sursa de trai – turmele de vite. Au imbratisat Islamul cu ardoare si si-au gasit in raspandirea credintei o cauza inalta de lupta, pentru care au pornit Jihad-uri in secolele trecute, impotriva triburilor de negri “pagani”.

Prin brussa, campia cu ierburi inalte si aspre din nordul Camerunului, cutreiera inca Mbororo, ei si turmele lor, liberi, ca intotdeauna. Tot mai multi insa se opresc din drum, convinsi de confortul vietii sedentare, proces la care contribuie si aparatul de stat. Pe adevaratii nomazi ii gasesti greu, la cate un targ sau intamplator, cand ai norocul sa iti iasa in fata din desisuri, pe drum.

Femeile lor sunt bogat impodobite, cu haine elaborate, bijuterii de aur, desene cu hena pe maini si pe picioare, tatuaje si balafre – scarificari, incizii pe fata si pe trup.

marcaj al apartenentei la trib, pe obrazul stang

Toti Mbororo stiu sa citeasca. Stiu sa citeasca doar surele Coranului, in caractere arabe. Pentru fiecare copil mbororo, chiar si pentru fete, studiul Coranului in scolile traditionale este obligatoriu si urmat cu sfintenie si acum. Orele au loc dimineata devreme, in aer liber, copiii asezati pe jos scriind dupa dictare sau din memorie versetele coranice pe table de lemn, cu cerneala lavabila. La scolile normale, adica cele organizate de stat, nu se duc. De ce s-ar duce ? Viata lor e cu vitele. Asa a fost dintotdeauna. Asa va fi mereu. Asta e averea lor si asta e tot ce au nevoie.

Scoala coranica

Asa va fi mereu ? In fata progresului lumii, stilul traditional de viata Mbororo nu poate rezista. Nomadismul se reduce rapid si probabil va dispare. O data cu el dispar si multe alte obiceiuri si caracteristici specifice. Tot mai putini se tatueaza pe fata. Tot mai putine fete au balafre – zgarieturi adanci, late, pe obraji si pe frunte. Portul sedentarilor se simplifica, hainele nu mai sunt brodate, pentru ca panza gata imprimata, cu modele colorate, se cumpara din piata. Obiectele uzuale nu mai sunt impodobite, pentru ca un vas sau un toiag nu mai sunt posesii valoroase, ci doar unelte.

Acum, inca, traditiile Mbororo sunt inca vii. Se vor pastra, atata timp cat va mai fi un Mbororo care va porni cu turmele inspre zarile deschise, in cautare de Iarba pentru pascut si de Copaci cu umbra buna pentru popas.